Dupa un timp am invatat ca, de fapt, in tot timpul asta,
nu vroiam sa uit. Cum sa uiti pe cineva pe care stii ca trebuie sa-l uiti, dar
ti-e teama ca, uitand, sa nu pierzi astfel tot ce-a mai ramas de la acea
persoana, adica amintirile?
Cornel Ilie, solistul trupei Vunk, ne-a permis sa preluam de pe blogul sau
un articol emotionant care ne-a placut in mod deosebit si pe care vi-l
impartasim si voua:
Uita-ma, dar uite-ma.
Am incercat s-o uit litera cu litera. Am
spus multe nume noi in gand, sperand ca e ca atunci cand tu vrei sa numeri ceva
si daca cineva iti spune o cifra in timpul asta, te incurci si uiti unde ai
ramas. Numai ca numele ei nu era format din litere, ci era ca un cuvant pe care
n-ai cum sa-l scoti din dictionar. Si nici din memorie sau suflet. Este ca
numele unei zile din calendar. Al unei zile care vine in fiecare zi.
Am privit cat mai multe chipuri noi doar
pentru a-l face sa se piarda in multimea lor, pe cel mai important. Numai ca
acel chip nu era in aceeasi „camera” cu celelalte, care erau doar pe holul de
la intrare spre sufletul meu si atunci era in siguranta, n-avea cum sa fie
sters. Statea dupa „usa” si-mi zambea. Dar acum n-o mai facea asa frumos cum
stiam eu, era un zambet nou, care-mi spunea „n-ai cum si nici nu vrei”. Am
mirosit rafturi intregi de parfumuri picurate pe gaturi vulnerabile, doar ca sa
uit parfumul care n-avea pret sau termen de expirare. Si cu cat miroseam mai
multe, intelegeam ca parfumul ei si cu nasul meu au ajuns la o intelegere
tacita la prima lor intalnire. Asa ca acum, nasul meu, nu mai miroase arome sa
imi spuna instant ce sunt ele, ci imi spune doar ca nicio aroma nu mai este a
ei.
Am atins sute de centimetri de piele
si-am strans intre degete multe maini si parti de trupuri cucerite prea usor,
pana am incercat sa-mi schimb amprementele degetelor si astfel sa nu mai am
degetele care o atingeau pe ea. Si cu cat faceam asta mai des intelegeam ca
degeaba as fi schimbat ceva, pentru ca ea se afla sub pielea mea, de cealalta
parte a amprentelor mele…
Am…intirea ei a devenit o parte din
organismul meu. Influenteaza celelalte functii ale vietii, are nevoile lui,
reactiile lui. Dar asta este bine pentru ca nu ii mai simt prezenta decat
atunci cand il lovesc fara sa vreau. Ca atunci cand dai, din greseala, cu
piciorul in marginea patului sau cu mana in marginea mesei si te doare putin.
N-o sa-mi tai nici mana si nici piciorul doar pentru atat. Desi, mai demult, ar
fi durut mai putin asta decat transpalantul care s-a facut in corpul meu, fara
sa semnez nicaieri ca as fi de acord cu asta si, astfel, m-am trezit intr-o zi,
la pranz, cu cineva care sta in tot corpul meu. Nu se vede la nicio
radiografie, nu are loc in retete stampilate si nici nu poate fi operat. Asa ca
a trebuit sa ma obisnuiesc sa traiesc cu noul meu corp si vechiul meu suflet.
Dupa un timp am invatat ca, de fapt, in
tot timpul asta, nu vroiam sa uit. Cum sa uiti pe cineva pe care stii ca
trebuie sa-l uiti, dar ti-e teama ca, uitand, sa nu pierzi astfel tot ce-a mai
ramas de la acea persoana, adica amintirile? De cele mai multe ori, intalnesti
pe cineva si uiti de tine, spunand ca te-ai regasit. Cand toata fericirea se
transforma in cea mai mare durere si vrei sa uiti acea persoana, spui ca vrei
sa te regasesti. Tot pe tine insuti/insati. Deci, de fapt, noi mereu suntem in
cautarea noastra, mereu cautam sa ne regasim. Doar ca uitam tocmai asta. Ca ne
cunoastem si ca ne regasim prin ceilalti. Ca ei devin noi organe ale corpului
nostru si se plimba de bunavoie prin noi ca sa ne ghideze. Ne arata drumul spre
noi insine.
Mie nu-mi place sa uit. Nu vreau sa uit
oameni sau perioade din viata mea doar pentru ca ce-a fost frumos odata a
devenit, candva, cel mai rau. Daca pot sa ma regasesc si sa gasesc o alta
fericire, construita pe ruinele unei alte iubiri, voi sti mai bine cum sa o
construiesc pe urmatoarea, cu ziduri mai puternice. Ce este cel mai greu sa
uiti este cum ai tu nevoie de acel om langa tine. Si asta mi-a fost cel mai
greu sa uit, nu persoana in sine.
Acum, acea amintire nu mai sta intr-un
organ din corpul meu, ci intr-o celula. De sange, nu de inchisoare. Este acolo,
undeva, dar n-o mai simt. Se plimba prin venele mele fugarindu-se cu alte
amintiri.
Dar am si uitat cat de demult se
intampla asta…
Sursa:cornelilie.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu