Regasindu-ne
in momente ale acceptarii, conceptele cu o anumita greutate precum singuratea
sau moartea isi pierd din intensitate, conferindu-ne o usurinta in fata
experientelor vietii.
Exista un timp in
care pe masura ce privim in mod autentic spre noi insine, ajungem sa privim tot
mai clar spre cei din jurul nostru, constientizand inseparabila legatura dintre
noi.
Poate ca cea mai
profunda traire se dovedeste a fi aceea a imbratisarii propriei solitudini,
fara a ne agata de imaginea celorlati si fara a astepta o reactie anume din
partea lor. Cand descoperim ca ceilalti nu sunt decat proiectia noastra, avem o
cu totul alta raportare atat fata de ei, cat si fata de noi insine.
Atunci cand acest
element personal intervine, exista mai putina judecata si mai multa bucurie.
Poate ca aceasta este maniera care ne ajuta sa gasim resurse de compasiune fata
de cel pe care altadata l-am fi judecat atat de aspru sau sa ne aratam mai
vulnerabili si iertatori in fata celui care a savarsit o fapta
necrutatoare. Recunoscand ca suntem Meastrul si invatacelul, damnatul si
victima, cersetorul si printul, curtezana si calugarita in acelasi timp,
intreaga perceptie asupra vietii capata un alt contur, mai luminos si mai cuprinzator.
Poate ca ne este teama sa recunoastem ca suntem
singuri pe lume si ca noi cream la fiecare pas evenimentele si persoanele care
sa ne fie alaturi si care sa ne condamne in acelasi timp.
Pierduti intr-o
dulce inconstienta, uitam ca suntem pictorii care abia asteapta sa-si contureze
panza si ca avem o putere mai mare decat ne inchipuim sa schimbam jocul de
lumini si umbre al acestei opere. Si continuam deseori sa trecem prin viata,
fara a ne intalni cu propria putere.
Totusi, in
momentele in care ajungem sa o recunoastem si sa ii dam valoare, ne putem
recunoaste rolul de Creator al acestei vieti si putem redirectiona experientele
noastre.
Va lasam in
continuare cu un extras din cartea ,,Cele
o mie de nume ale bucuriei” de Byron Katie si Stephen
Mitchell, regasita la Editura
Elena Francisc (www.elenafrancisc.ro), extras care exprima
intr-un mod firesc si inaltator in acelasi timp sentimentul de acceptare cu
care multi dintre noi ne dorim sa interactionam.
“ Ne naştem
singuri, murim singuri şi trăim singuri,fiecare pe planeta percepţiei noastre.
Niciodată doi oameni nu s-au întâlnit. Chiar şi persoanele pe care le cunoşti
cel mai bine şi pe care le iubeşti din toată inima sunt proiecţiile tale. Mai
devreme sau mai târziu, tu eşti cel care va fi rămas. Îţi dai seama cât e de
minunat? La urma urmei, tu eşti cel cu care mergi la culcare şi cu care te
trezeşti, tu eşti cel care îşi comandă mâncarea preferată şi care îşi iubeşte
muzica favorită. Ai fost întotdeauna subiectul tău preferat – singurul tău
subiect. Totul e despre tine.
Nu e nimic mai
bun decât să fiu cu mine, cu mine alături. Voia bună, minunăţia de gânduri! Par
atât de reale, în strălucirea lor, ele generează lumea întreagă, măreţia şi
jocul ei, viaţa sentimentelor, bucuriile pe care mintea le generează, ca pe
propriul nectar. Gândurile apar de nicăieri, se mişcă asemenea norilor, se
modifică, se disipează, s-au dus. Cine i-a dat nume cerului? Cum de-a ştiut s-o
facă? Stau cu ochii închişi. Trec două ore, apoi îmi dau seama că nici măcar un
singur gând nu s-a consumat în acest răstimp. Descopăr că pe obraji îmi curg
lacrimi de bucurie. Nu le opresc, chiar dacă bucuria e mai multă decât pot
duce. Tot ceea ce este, tot ce a fost vreodată şi ce ar putea fi , totul e
invitat să trăiască în forma sa maximă, acum. E-n regulă dacă asta mă va omorî,
nu contează; ştiu să-i pun stavilă.
Devin atât de
strălucitoare, atât de imponderabilă şi însufleţită, fără pic de frică, atât de
îngăduitoare, că bucuria îşi croieşte propria existenţă deplină prin mine. Şi
cum totul devine vizibil, văd adevărata sa natură, care este iubire. Pe măsură
ce această bucurie îşi face lucrarea prin mine, orice altceva se mistuie. Aş
putea săruta pământul, aş putea face dragoste cu murdăria, cu caldarâmul, cu
frunzele, cu solul, cu textura realităţii pe care o cuprind cu degetele,
care nu pot s-o apuce. Nu e nimic de înţeles, nimic care poate fi controlat. Am
observat că venerez nu prin cuvinte, ci cu palmele lipite de obraz. Cum se va
încheia această iubire? Cum aş putea să aflu? Şi, în cele din urmă, suspinele
se transformă în cea mai blândă şoaptă, într-un suflu, iar apoi în mai puţin
de-atât. “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu