Când doi oameni se
întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt
atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii
treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut,
minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată. Fiecare
om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din
partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele
ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o
serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La
judecată vom fi întrebaţi, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi
înşine în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am rodit, dar poate mai
apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale
spre însoţire şi posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni
se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi
de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din
urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.
Iubire fără libertate
nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel
pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar
culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă
în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune
necesare, se va adăuga firesc[..] Între prieteni se împart toate în împărtăşire
nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai
bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa,
poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în
iubire absolută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l
poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare
infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească
decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne
sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar
mai apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil
asupra celorlalţi. Câtă nesfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în
cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate
abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii.
Iubirea adevărată
(insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la
schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea
se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care
iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.
Este o ştiinţă aceea
de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator,
dar este o ştiinţă cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe
cel ce dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se înveţe acestea toate? Acasă?
In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin
sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire
adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din
prietenie. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită,
în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veşnic
îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.
Când doi oameni se întâlnesc cu
adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată
de unde se cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră.
Sursa: aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu