Cand vorbim adesea despre curaj, avem
tendinta de a proiecta aceast aspect mai mult sau mai putin evident in viata
multora dintre noi in sfere greu accesibile si impenetrabile.
Afirmam despre o
persoana ca are curaj in momentul in care alege sa calatoreasca singura in
jurul lumii, isi risca viata pentru a salva pe cineva de la inec sau renunta la
propria casnicie dupa multi ani de durere si intristare.
Cu siguranta exista o
doza imensa de curaj in toate aceste exemple pe care le putem cataloga drept
extreme, insa va propun o alta abordare despre curaj, din perspectiva unui om
obisnuit.
In ultima perioada,
mi-am observat diminetile. Apasatoare sau luminoase, toate imi transmiteau
acelasi mesaj: ,,Grabeste-te!” de parca trebuia sa particip la un
maraton, iar daca nu ajungeam la timp, pierdeam chiar startul si nu ma mai
puteam bucura de cursa care abia incepea. Ma trezeam uitand sa multumesc pentru
o noua zi, gustand din acea zi asa cum mananci in graba, fara a-i simti
savoarea mancarii, ci doar finalitatea si poate chiar saturatia. Apoi salutam
oamenii in graba, lucram in graba, ascultam in graba, vorbeam la telefon in
graba, zambeam sau plangeam in graba…totul era o jumatate de masura deoarece in
scurt timp, ,,trebuia” sa alerg catre un alt loc pe care aveam sa-l parasesc
dupa putin timp…
Si intr-o zi m-am intrebat pur si simplu: Unde
tot fug de mine insami? Spre ce alerg? Si mai ales, de ce imi grabesc ritmul vietii? De ce
nu-i permit vietii sa respire si sa se odihneasca atunci cand este cazul sa o
faca? De ce imi epuizez resursele doar pentru a face pe plac inca o data?
Tocmai de aceea vreau
sa va vorbesc despre curaj.
Deoarece, la un moment dat, dupa ce vartejul existentei incepe sa ne poarte in
locuri de neimaginat, devine un act de curaj sa ne intoarcem la noi insine.
Brusc, lucrul cel mai firesc din lume – acela de a fi tu – necesita o doza atat
de mare de curaj incat este nevoie de asumare pentru a reusi sa ducem la bun
sfarsit aceasta actiune.
Astfel, curajul este
redefinit, insa din start pare a fi asezat intr-o pozitie de inferioritate.
Lupta devine din ce in ce mai absurda in momentul in care observam ca ne
inarmam pentru a realiza cele mai naturale lucruri cu putinta.
Tocmai de aceea vreau sa va vorbesc
despre curaj.
Deoarece avem nevoie de acest element de dezvoltare personala
pentru a constientiza ca ne putem indeparta din intepenirea in care pasim in
fiecare zi, traindu-ne vietile din ce in ce mai mecanice. Daca a privi
blandetea ochilor persoanei iubite sau a spune ceea ce simtim cu adevarat au
devenit farame de curaj ale timpului nostru, nu vreau sa ma intreb care va fi
traiectoria pe care acest element o va avea de-a lungul timpului.
Intrinsec fiind, el asteapta sa iasa la
suprafata pentru a imbratisa lupta, nu pentru a o purta…Poate ca in momentul in
care alegem sa nu mai incaltam cei mai potriviti pantofi pentru a fugi de noi
insine, in momentul in care nu ne mai salutam de parca am face cunostinta cu un
strain, in momentul in care uitam sa lasam soarele sa ne arda pentru cateva
secunde chipul morocanos pentru a-l inlocui cu o clipa de recunostinta, poate
ca in momentul in care nu ne mai intoarcem spatele si ne privim direct si
sincer in ochii sufletului, poate ca atunci, vom simti cu adevarat curajul de a fi vii, in
deplinatatea fiintei noastre. Da, atunci vom fi trait.
