In
ultima perioada, capata in ochii mei o amploare tot mai mare un fenomen pe care
il observ despre comunicare si pe care doresc sa il impartasesc in cele ce
urmeaza.
Deseori, ne
raportam la ceilalti de parca ei ar trebui sa stie in totalitate ceea ce noi simtim
si sa se poarte ca atare. Desi nu ne aratam durerea, ii privim surprinsi cand
realizam ca nu se gandesc sa ne ofere mangaierea lor (repet, pe care nu am
cerut-o). Desi sufletul nostru este zdrobit de experientele vietii, facem pe
descurcaretii atunci cand ne intalnim cu prietenii nostri afirmand cu un zambet
fals si obosit: ,,O scot
eu singur(a) la capat”. Desi am dori sa-i impartasim cuiva o mare
dorinta sau realizare, facem un pas in spate consolandu-ne, in propriul egoism,
ca ceilalti nu ne vor intelege sau ne vor invidia.
Mai are rost sa ne
intrebam atunci de ce in ciuda unei false rezistente in timp, relatiile noastre
sunt atat de plapande, pregatite sa se ofileasca inainte ca vremea lor sa fi
sosit?
Exemplele
personale despre
comunicare sunt
nenumarate. Intr-un moment de epuizare si acumulare de lucruri nespuse, am
incheiat relatia cu o persoana draga mie. Fara a-i da vreo explicate, dar avand
in fundal o serie de reprosuri, am spus doar,,Nu mai pot!” si am plecat brusc. Aceasta decizie
m-a macinat o buna perioada de timp deoarece pe masura ce timpul trecea si
durerea se risipea, reuseam sa constientizez ca trebuia doar sa ma exprim,
trebuia doar sa dau glas cuvintelor care imi sufocau tot mai mult fiinta, doar
sa merg mai departe, nu sa fug…
Tacerea vorbeste atat de
mult despre comunicare incat cel mai firesc si neplacut pas este adesea
izbucnirea.
Ma intreb ce se
ascunde cu adevarat in spatele
lucrurilor nespuse. De ce traim sub aparenta ca vom trece inca o
data cu vederea un comportament care ne deranjeaza sperand ca de aceasta data
poate va fi ultima data? De ce amanam decizia in care ii spunem cuiva ceea ce
credem cu adevarat, chiar daca nu este o sfidare sau nici macar o jignire la
adresa lui?
Poate ca atunci cand discutam despre
comunicare si despre aceste aspecte ascunse, uitam sa ne trasam granitele personale. Sau poate ca din dorinta de
nu rani sau de a face pe plac, alegem sa inabusim propriile convingeri si
dorinte, pentru ca in cele din urma tot in fata noastra sa fie nevoie sa dam
explicatii.
Poate daca am
spune acele cuvinte la timp, acel ,,Iata
cum stau lucrurile din punctul meu de vedere”, acel ,,Iarta-ma” la momentul potrivit, acel ,,Am nevoie de putin timp” cand paharul rabdarii pare sa dea pe
dinafara, acel ,,Te iubesc” ca
o floare care se deschide, nu ca un raspuns, cred ca am reusi sa discutam
altfel despre comunicare. In esenta lor, lucrurile sunt atat de simple si
firesti, insa ne lasam cu usurinta inselati de aparenta greutatilor, orgoliilor
sau ranilor, dand nastere unor asteptari marete pe care le proiectam pe umerii
celorlalti. Si daca nu ne-am mai purta de fiecare data de parca ceilalti sunt
raspunzatori pentru emotiile noastre, poate ca din nou ne-am apropia de esenta
noastra pe care nu am mai neglija-o de aceasta data…
Si poate ca acest
intreg proces de dezvoltare
personala ne intoarce
tot catre noi insine, catre exprimarea in fata propriei fiinte deoarece, in
momentul in care adevarul nostru ar fi unul concret, cu siguranta l-am putea
impartasi celorlalti, fara a ne simti dezamagiti de raspunsurile lor in
momentele in care acestea nu ar rezona cu noi insine.
Voi ce parere
aveti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu