Floarea de lotus

 

"Ştii că floarea de lotus este şi floarea paradisului şi că atunci când s-a născut Buddha aceasta i-a arătat calea pe unde să păşească, nu?"

- Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong fetei ce abia avea curajul să privească spre prăpastia ce se întindea la câţiva paşi de ei. Nu-ţi fie teamă, eşti cu mine, cascada asta mă cunoaşte de când eram de-o şchioapă! Poteca este într-adevăr strâmtă şi foarte abruptă dar nu mai avem mult până la baza cascadei şi, crede-mă, nu o să-ţi pară rău că ai acceptat să cobori cu mine spre trupul ei limpede de ape!
- Nu faptul că este strâmtă, mă înfricoşează, şopti palid Hua, potrivindu-şi câţiva zulufi cu care vânticelul acela stârnit din senin se juca cum se joacă un copil cu zmeul lui multicolor. Prăpastia...prăpastia mă înspăimântă şi nu mă gândesc decât la un pas făcut greşit, la talpa care poate aluneca precum o corabie pe furtună înghiţită de ape...!
- Să nu te mai gândeşti la nimic decât la noi doi, la ceea ce vom simţi peste câteva clipe, când deasupra noastră dragonul din cascadă se va azvârli în braţele argintii ale lacului de la poalele stâncii...la sentimentul că noi doi vom fi părţi ale căderii de apă, ca şi cum ne-am fi născut din ea...uite, mai avem câţiva metri doar...
Poteca şerpuia tainic ca un semn de foc spre baza stâncii iar zgomotul apei în cădere amplifica şi mai mult măreţia cascadei care parcă se rotea în aer asemenea unui vultur codat ce se coboară asupra pradei, fără scăpare. Brazii înspicaţi modelau trupul de piatră al stâncii, zăgăzuind cu rădăcinile lor ancestrale orice încercare a muntelui de a scăpa din chingile puternice şi străvechi ale pământului. Pe acest pământ, în cantonul Sichuan se petrecuseră sub lumina blândă a soarelui toate generaţiile neamului lui Minyong şi tot ca şi el, perechi-perechi, căutaseră să aducă sub torentul de ape al cascadei puritatea feminină cu care fiecare fusese hărăzit să-şi trăiască viaţa. Era o datină străveche a neamului lor, aceea de a-şi aduce aleasa inimii pentru jurământul-de-lacrimi, cum îl numeau ei, aici, lângă Stânca-şobolanului-cu-miros-de-mosc.
Ajunseseră la capătul potecii şi Hua rămăsese pironită locului, nemaiîndrăznind să mai facă un pas. Puterea formidabilă a cascadei se spărgea în mii de puncte strălucitoare de lacul ce aştepta ca un prinţ leneş şi întins la soare sărutul apei proaspete coborâtă din munte ca un dragon de foc, sărut amestecat cu aburul moale al aerului care mirosea a răşini de brad, smarald de piatră tocită de şfichiul neiertător al apei, flori de mosc, trup de vâsc îmbrobonit de picurii de apă ce săreau prin aer ca nişte fluturi transparenţi.
- Vino, Hua, o prinse timid de mână Minyong, vino, dar fii atentă! Calcă doar pe urma paşilor mei, nici un centimetru la stânga sau la dreapta, da?
- Bine, aşa voi face! Numai zgomotul ăsta asurzitor al apei îmi dă fiori reci pe şira spinării şi inima mi se furnică precum o libelulă aruncată într-un ocean de aer fierbinte...
- Trebuie să ne lipim cu spatele de peretele stâncii...aşa...simţi răcoarea umedă a pietrei? Aşa, să stai strâns lipită de stâncă, hai vino, încet, încet...aşa...Ştiam eu că vom reuşi...împreună...numai împreună...aşa cum au reuşit toţi ai neamului meu...! Acum suntem feriţi de privirile universului sub perdeaua cascadei...
Hua parcă nici nu mai respira, simţind pielea tare de piatră a stâncii cum i se mula pe spatele-i arcuit de spaimă şi de concentrarea de a nu ieşi din cuvântul lui Minyong. El cunoştea mai bine decât oricine din cantonul lor muntele şi niciodată ei nu-i fusese teamă să-l însoţească în cele mai misterioase locuri din împrejurimi. Acum însă presiunea fantastică pe care apa i-o inducea în timpanele golite de orice alte sunete, perdeaua de fum albăstrui născută din contactul apei ce zbura rotund prin aer cu apa ce aştepta sub stâncă, totul îi dădea o senzaţie de teamă dulceagă.
- Aşa...aproape că am ajuns la mijlocul cascadei...Priveşte acum înspre Muntele-de-Aur...de unde răsare soarele...îl vezi?
- Da, parcă apa ar fi tăiat felii mari de galben copt din el, pe care apoi milioanele de picături îl ţes într-o pânză purpurie, aşa cum ţesem noi pânza aurită pentru costumele de ceremonie agrară...
- Acum ai înţeles de ce strămoşii noştri au botezat această cascadă Cascada-lacrimilor-purpurii?
- Da! De acolo, de sus, de pe tăpşanul plin cu flori al stâncii nu-ţi poţi da seama de taina acestei cascade...
- Tocmai de aceea am vrut să vii cu mine aici...Vreau să rostim împreună jurământul-de-lacrimi...Vrei?
- Da, îi răspunse Hua, roşindu-se precum bujorul imperial, care zi de zi luminează dimineţile oamenilor săraci din Sichuan.
- Dă-mi mâna, Hua...aşa...şi închide ochii...Auzi, suntem numai noi, auzi bătaia sacadată a inimilor noastre şi inima măreaţă a dragonului din cascadă? Dacă într-o bună zi unul dintre noi va pieri...nu numai fizic, ci şi spiritual... dacă amintirea lui nu va mai fi decât o picătură de apă fosforescentă, ca asta pe care am prins-o în palme...dacă iubirea dintre noi se va veşteji, precum coama bradului taiwanez la sosirea iernii, atunci cel rămas în lumină trebuie să vină aici sub cascadă. Să simtă iar piatra cum i se topeşte pe vertebrele îndurerate şi să facă trei paşi înainte. Atât trei paşi! Atunci dragonul stâncii va simţi că un om i se dăruieşte necondiţionat şi va lua durerea lui. Cascada imensă îl ba boteza cu milioanele lui de picături argintii şi-l va cufunda pentru todeauna în Lacul-care-aşteaptă. Vei face aşa cum spune jurământul, dacă mi se va întâmpla vreodată ceva?
- Ştii bine că aşa voi face! Dar tu?
- Jurământul este al nostru, al amândurora, Hua! Îl voi respecta cu sfinţenie! Hai, acum! Ne aşteaptă bunica! De multe ori i-am vorbit de tine şi acum a venit vremea să o cunoşti!
Urcuşul până pe tăpşanul acoperit de iarbă crudă nu a mai fost greu pentru Hua şi Minyong. Parcă dragonul din cascadă le împrumutase ceva din puterea lui legendară. Ajunşi pe culme priviră spre depărtare, acolo unde Muntele-de Aur îşi ridica fruntea căruntă de sub zăpezile lungi ale iernii ce abia trecuse. De mic, Minyong se rugase să fie asemenea acelui munte al copilăriei sale, să stea toată viaţa cu fruntea în lumină.

***

Hua trebuia să facă faţă în aceiaşi zi unei alte emoţii. Bunica lui Minyong era recunoscută în acele locuri pentru nişte întâmplări trecute, care se transmiseseră din om în om, precum polenul purtat de harnicele albine din floare în floare. Se spune că pe vremea dinastiei Huang-Ji, un soldat rănit bătuse la uşa colibei sale. Bătrâna Yangling îl primise, îl îngrijise cu puterile de leac ale tradiţiei cantonului lor şi îl sfătuise cum să ajungă pe poteci ascunse înapoi la Palatul-Maimuţei-de Jad, acolo unde împăratul Huang-Li credea că şeful gărzii sale fusese răpus în ultima incursiune asupra unor triburi nomade din munţi, triburi care jefuiau Împărăţia. Îl condusese pe potecile tăcute, scufundate în cântec de păsăret multicolor, până la ieşirea din canton. Peste ani la uşa colibei bătrânei Yangling se oprise un pâlc de soldaţi conduşi de şeful Gărzii Imperiale, nimeni altul decât soldatul rănit îngrijit de bunica lui Minyong. Venise să-i mulţumească binefăcătoarei lui şi să-i aducă daruri. De atunci toată lumea o respecta şi mai mult pe bătrână, convinşi că protecţia imperială îi vor ajuta şi pe ei să scape de birurile mari impuse de împărat. De aceea, Hua era emoţionată şi se strecură timid pe uşa colibei bătrânei.
- Bunico, azi ai s-o cunoşti pe logodnica mea, Hua. Hai, vino, Hua, vino mai aproape, nu te ruşina...bunica mea este blândă ca o turturică...!
- Vino, copilă, stărui bătrâna cu o voce scăzută, vino aproape! De văzut nu te pot vedea, căci am obosit să văd lumea asta nedreaptă şi grea din jur cu ochii mei naturali. Am renunţat la lumina lor. Acum sunt ca un liliac bătrân, dar cunosc lumea cu celelalte simţuri...
Bătrâna pipăi cu mâinilele-i ciolănoase şi reci petalele de trandafir ce se culcaseră pe pomeţii fetei. Apoi se opri peste sprâncene, pe genele-i aripi de fluture, pe părul de abanos, strâns într-o coadă strălucitoare.
- Minyong...când ziceai că faceţi nunta?
- Când Muntele-de Aur va dezbrăca cojocul de nea şi iarba va îmbrăca cămaşa de rouă...De ce întrebi?
- Fetele din Sichuan sunt recunoscute pentru gingăşia lor dar eu am pipăit cu simţurile mele oarbe acum o floare de lotus... Ştii că floarea de lotus este şi floarea paradisului şi că atunci când s-a născut Buddha aceasta i-a arătat calea pe unde să păşească, nu?
- Da, bunico, ştiu!
- Dar să ştii, ai grije de iubirea acestei fete! Poza ei să o ţii întotdeauna lângă o floare de lotus în partea de sud-vest a camerei în care dormi. Căci sud-vestul este colţul iubirii! Dacă nu vei face aşa, cineva o va culege şi o va sădi în pământ străin, peste ape multe. Acolo ea va bucura ochii şi inimile oamenilor...
- Bunico, ştii foarte bine că nici o fată din Sichuan nu a pus piciorul mai departe de Muntele-de Aur...nimeni nu a plecat mai departe de cantonul ăsta prăpădit...nicicând...!
- Da, ştiu, dar la fel de bine ştiu că destinul unei flori de lotus nu este destinul unei simple fete din Sichuan. Pământul nostru a fost binecuvântat de mii de ani cu flori şi fete la fel de gingaşe...dar numai una este floarea de lotus...floarea sădită de Eon-ul primordial...
- Eon-un primordial? a întrebat Hua, cu ochii aţintiţi spre Minyong, ca şi cum l-ar fi implorat ca bătrâna să-i dezvăluie şi ei această taină pe care nimeni nu i-o spusese până acum.
- Ei, bine, simt nerăbdarea logodnicei tale cum se împrăştie în aerul molcom al înserării...aşa că va trebui să afle şi ea legenda acestui canton... Se spune că atunci când pe locurile noastre nu existau decât Muntele-de Aur şi Lacul-care-aşteaptă un eon, un uriaş peste puterea noastră de imaginaţie, o fiinţă emanată din duh divin a poposit pe meleagurile noastre. Şi atât de mult a fost impresionat de dârzenia muntelui şi de calmul lacului năpădit de norii ce se cufundau în ferestrele valurilor că s-a spălat cu apa neâncepută a lacului, apoi a întins mâna şi a cules de pe Muntele-de-aur muguri de bambus pentru a-şi astâmpăra foamea. Spre seară, a întins mâna urieşească şi a cules de pe cer o floare pe care a botezat-o Floarea-din-căuşul-lunii şi pe care a răsădit-o în lacul tainic. După plecarea lui spre alte zări, floarea a prins rădăcini adânci şi puternice în Lacul-care-aşteaptă şi a început să se înalţe, să se înalţe, până ce a umbrit cu petalele ei chipul lacului, şi a întrecut în înălţime brazii muntelui, munte care ameninţa să rămână ca un pitic în faţa măreţiei ei. Atunci lacul s-a răzvrătit şi într-o noapte a chemat vânturile din munte. O furtună nemaiîntâlnită a început să bântuie locurile cu valuri mari, aproape cât brâul muntelui şi floarea a fost smulsă din cheagul ei de pământ, dusă la vale de torentele primejdioase. Peste un anotimp, eon-ul s-a întors ca să admire şi să miroasă Floarea-din-căuşul-lunii dar văzând că ea a dispărut a început s-o plângă. Lacrimile lui au format de atunci Casada-lacrimilor-purpurii. Înainte să părăsească locurile acestea a blestemat pământul ca ori de câte ori din el va răsări o floare de lotus aceasta să fie smulsă de destin şi dusă departe de Sichuan. De aceea ţi-am spus să ai grije de floarea ta de lotus! De mult nu a mai răsărit printre fetele din Sichuan o astfel de floare ...
Minyong a privit-o pe furiş, cu subânţeles pe logodnica lui, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: “Bunica e bătrână, visează mult la vremurile trecute! N-ai grije, nimeni nu te va smulge de lângă mine, niciodată! În ceea ce priveşte plecarea ta peste ape, ăsta este un lucru care nu se va putea întâmpla nicicând!”

***

Trecuse sabia de flori a primăverii prin trupul plăpând al cantonului, se legănase corabia verii pe apele albastre ale lacului şi toamna se strecura din cotloanele pădurii ca o coadă stufoasă de vulpe şireată pentru a prinde oamenii nepregătiţi, cu recoltele nestrânse la timp, pradă ploilor şi vânturilor potrivnice. În Sichuan cutreiera însă o veste care însufleţise aerul amorţit respirat de oameni. Din capitală va sosi o echipă de experţi în wushu, pentru a selecţiona talente native pentru lotul Chinei, ce urma să se deplaseze în SUA pentru Campionatul mondial de arte marţiale. În Sichuan toţi ştiau că talentul lui Minyong în ceea ce priveşte Quan Shu - arta pumnului - nu avea rival în canton, aşa încât atunci când experţii îl văzură la lucru el fu singurul convocat pentru a începe antrenamentele ce vor avea loc în templul Shaolin din Henan. Atunci se gândise Minyong cât de înşelătoare este viaţa şi că în privinţa plecării logodnicei sale, Hua, din fruntariile cantonului, bunica lui se înşelase amarnic. Iată că nu ea, ci el va pleca, pentru timp îndelungat dincolo de Sichuan spre lumea pe care nu o cunoştea, dar pe care era atât de avid să o cântărească în forţa pumnului, în şuieratul nei-jin-ului său şi în loviturile formidabile de picior, care încă din copilărie frângeau puieţii de bambus ca pe nişte flori de păpădie în vânt. Când lovea prin coordonarea diafragmei şi a muşchilor abdominali, forţa extraordinară a contracţiei lor se transfera în forţa loviturii asemănătoare cu Kiai-ul japonez şi toţi cei de faţă simţeau cum prin aer calcă moartea...
Când îşi luase la revedere de la bunica, spunându-i pe un ton oarecum plin de mândrie că oracolul ei nu se va adeveri niciodată, că doar el va fi cel care va părăsi cantonul şi sărăcia de acolo, aceasta îi spusese cu o voce hotărâtă, şi tristă: “O să te întorci mai repede decât îţi închipui...şi o să suferi...şi Hua nu o să fie lângă tine...!”
Dar cuvintele bătrânei nu-l mai interesau câtuşi de puţin pe Minyong. Mirajul unei noi vieţi, chiar şi departe de Hua, începuse să-şi ţeasă pânza lui înşelătoare pe sufletul său.
Plecarea lui Minyong a însemnat începutul calvarului pentru Hua. Pe zi ce trecea veştile despre el se răreau, scrisorile de la el deveneau o amintire şi Hua ştia că acesta deja poate o şi uitase.
Când a sosit vestea că Minyong devenise campion mondial, că fusese invitat la mai multe turnee internaţionale şi mai apoi se stabilise în SUA, Hua a simţit că trebuie să-l caute pe unchiul Jianjun, care trăia cu familia de mulţi ani în America, unde-şi deschisese un restaurant.
Cu ajutorul lui ajunsese la sala de antrenament a lui Minyong dar de acolo i se spusese că acesta este plecat într-un turneu. Cea care le dăduse vestea era o tânără, Cyndi, care se recomandase prietena lui Minyong. Peste câteva săptămâni, când Hua îl văzuse pe logodnicul ei într-o maşină decapotabilă împreună cu Cyndi, ea realizase că între ea şi Minyong nu mai exista nimic decât iarba neagră a uitării.
Se afla în restaurantul unchiului ei când un domn între două vârste o abordase întrebând-o dacă nu vrea să pozeze pentru nişte reviste importante. I se păruse bărbatului că Hua avea o privire nemaiîntâlnită de el, regizor de ani buni şi prin faţa ochilor căruia se perindaseră mii de femei poate. Unchiul Jiangiang o încurajase şi pentru că suferinţa pentru ruptura dintre ea şi Minyong ameninţa să o zdrobească psihic, ea acceptă. Într-o jumătate de an, Hua era pe prima pagină a revistelor “Vanity Fair” şi “Vogue”. Surâsul ei trist, care parcă amintea de lacrimile purpurii ale cascadei iubirii ei, lumina aceea stinsă din priviri, ca un asfinţit duios de soare pe muntele-de-aur, întrega ei fiinţă captiva prin densitatea sentimentelor pe care le provoca privitorului american plictisit şi suprasaturat de divele care se perindaseră pe prima pagină ale acelor reviste de stil. Când Minyong îşi dădu seama că Hua a lui este cea la picioarele căreia stăteau toţi fotografii şi regizorii, încercă disperat o reconciliere. O căutase la restaurantul lui Jiangiang şi întâlnirea cu ea îi strecurase în suflet, de cum o zărise, acel fior ce străbătea crestele muntelui lui drag.
- Hua, nu credeam că destinul ne va pune faţă în faţă, după atâta vreme şi atât de departe...
- Destinul ni-l facem noi, Minyong, aşa încât putem fi oriunde şi oricând sufletul ne şopteşte, îi răspunse Hua privindu-l duios.
- Mie sufletul mi-a şoptit că trebuie să mai văd o dată floarea de lotus...
- Ai venit singur sau cu logodnica ta...?
- Hua, trebuie să uiţi ce a însemnat viaţa mea până acum...o să mă schimb, ai să vezi... nu vreau ca dragonul să-mi apară în vreun vis şi să mă împingă sub torentul cascadei noastre minunate...
- Ai să te schimbi, fiindcă aşa simţi că trebuie să facă sau fiindcă mai însemnăm ceva unul pentru altul?
- O să mă schimb! Raţiunile hotărârii mele nu mai contează acum...Vreau să fiu alt om...
- Atunci, Minyong , să vii şi să mă cauţi, atunci când te vei schimba cu adevărat...!
Minyong a plecat cu inima pâlpâind de speranţa că Hua l-a iertat şi poate vor fi iar împreună. Dar inima lui Hua rămăsese acolo printre ghearele cu care dragonul cascadei voia să înhaţe oglinda argintie a lacului. Inima şi iubirea ei erau cele care aşteptau supuse spiritului Muntelui-de-aur. Nu îi mai răspunse vreme îndelungată şi dureroasă lui Minyong la telefon. Îl evita cu acea mândrie proprie vedetei ce se ştie adulată de un public furibund şi nu voia să-i arate că inima ei încă mai bătea pentru el. Voia să simtă că s-a schimbat şi aştepta acest lucru cu emoţie ori de câte ori citea ştiri despre turnenele lui prin mass-media vremii.
Minyong suferi însă enorm, văzându-se respins. Viaţa lui, de altfel foarte ordonată şi sportivă, se transformase într-un calvar, cutreierând barurile şi locurile rău famate new-yorkeze. Atras de bani şi distrus psihic acceptă în cele din urmă să dea curs unei provocări cu care fusese momit chiar la venirea în State: să se lupte în circuitul de lupte ilegale organizat clandestin în locaţii conspirate. Într-un final, oracolul bătrânei Yangling se realiză: Minyong fu accidentat grav la coloană. Cum sponsorii lui, antrenorii şi puţinii prieteni, cu atât mai mult Cyndi, nu mai puteau profita de pe urma lui, fu nevoit să se întoarcă în Sichuan. Vestea accidentării lui ajunse şi la Hua, în ciuda încercărilor unchiului ei de a o ţine departe de această dramă.
Inima unei flori de lotus nu putea să bată însă decât în pământul care o plămădise. Hua se întoarse acasă şi primul drum fu la bunica Yangling.
- Aţi avut dreptate, îi spuse ea, îmbrăţişând-o, am plecat peste ape, am încântat oamenii, dar locul meu este tot aici...
- Floarea de lotus nu-şi va părăsi nicicând pământul din care a răsărit... îi spuse bătrâna cu multă afecţiune în glas, semn că nu o uitase, aşa cum făcuse nepotul ei.
- Vreau să-l ajut pe Mingyong...am bani...vreau să urmeze un tratament, căci am înţeles că nu este totul pierdut...
- Ştiam că o vei face dar niciodată nu am vrut să-l încurajez, spunându-i că într-o bună zi te vei întoarce...Trebuia să sufere pentru aroganţa şi prostia lui!
- Acum unde este?
- De dimineaţă până seara stă pe tăpşanul înflorit al cascadei. Îl duce acolo în căruciorul cu rotile vărul său, Jianjun. Stă acolo toată ziulica cu ochii aţintiţi în zare. Îi spune vărului său că atunci când se va însănătoşi va coborî poteca. Se va aşeza sub cascadă şi va aştepta ca dragonul să-l înhaţe în gheare şi să-l coboare în adâncuri, căci viaţa fără tine nu mai înseamnă nimic pentru el.
Hua alergase într-un suflet la cascadă, acolo unde Mingyong stătea nemişcat cu capul cuprins între palme. Îl mângâie uşor pe părul negru, apoi îl cuprinse cu mâinile amândouă spunându-i doat atât: “Sunt aici...şi nu voi mai pleca niciodată!”.
Mingyong ştia că vorbele acelea nu sunt ale vântului înşelător, simţise parfumul lor şi mângâierea la care renunţase atât de nechibzuit. O trase spre el şi o privi în ochi. Apoi îi sărută pe rând mâinile şi îi mulţumi fără glas, doar printr-o privire ce strânsese în ea parcă toate răsăriturile şi apusurile Muntelui-de-aur. Privi spre zare. Muntele-de-Aur tresărea în somnul mineral de veacuri, în timp ce pe povârnişurile lui lumina soarelui se prelingea ca o miere de piatră. Ştia că acum principiile vitale, ying şi yang, s-au reunit pentru totdeauna prin sufletele lor. I se păru că dragonul cascadei le surâde, că liniştea din lucruri atinsese şi sufletele lor şi că lacrimile purpurii se vor şterge de pe faţa necăjită a lunii.
- Diseară...diseară, Hua, îi spuse el blând, va trebui să privim amândoi cerul. Când floarea de lotus, care se spune că este atât de râvnită de călugării shaolini, fiindcă dă celui ce o posedă puterea universală, când ea se întoarce la origini, mai strălucitoare ca niciodată, se pot întâmpla minuni! Ştiu de la bunica mea că cerul este un covor ţesut din două bucăţi mari, viaţa şi moartea, care în astfel de momente tainice se desfac şi se deschid din ţesătura Căii Lactee. Va trebui să privim acest miracol, unul lângă altul...nedespărţiţi...pentru totdeauna...!

Emil Iliescu-Povestiri despre viaţă şi moarte