“Cuvântul “dragoste” nu e suficient”

“Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia.”

“O, Doamne, nu cunosc bucurie mai mare decât clipa în care te arunci într-o nouă dragoste, niciun extaz ca acela al unei noi iubiri. Înot pe cer; plutesc, trupul mi-e plin de flori, flori cu degete care îmi dăruiesc dezmierdări pricepute, ameţeală, ce ameţeală. Muzica din tine, beţia. Doar să închizi ochii şi să-ţi aminteşti, şi foamea, foamea de mai mult, mai mult, marea foame, foamea vorace, şi setea.

El îmi dăruieşte savoarea prezentului. Nicăieri altundeva nu găsesc acest prezent magic, frumos, complet. Când suntem împreuna, clipa devine infinită… Această clipă de gust pronunţat şi absolut al mâncării, al culorii, de răsuflare umană absolută, de plenitudine. Căci sunt întreagă. Este sfârşitul oricărui zbucium.

Pentru tine şi pentru mine, momentul suprem, bucuria cea mai intensă nu este atunci când mintea noastră domină, ci atunci când ne pierdem minţile, iar noi doi ni le pierdem în acelaşi fel, prin dragoste.

Nu-ţi aud cuvintele: glasul tău reverberează pe fundalul trupului meu ca un alt fel de penetrare. Nu am nicio putere asupra glasului tău. Vine direct din tine în mine.

Cuvântul “dragoste” nu e suficient. Suntem amândoi bolnavi de bucurie; murim de-a binelea de bucurie. Suntem striviţi, febrili. Toţi cei care au încercat să mă facă să renunţ la imposibil, să accept realităţile dragostei, limitările ei! O posed. Sunt posedată de ea.

Cât de minunat este să-l poţi admira pe cel pe care-l iubeşti! În plină lumină a zilei, cu totală luciditate. Aşa cum priveşti soarele. Aşa că voi veni să te văd dimineaţa şi din felul în care te voi privi vei şti că te iubesc, că sunt tulburată de vocea ta, de ochii tăi, de zâmbetul tău strălucitor şi de sunetul paşilor tăi. Te voi vedea şi sunt fericită, înspăimântător de fericită, pentru că sunt aproape de tine.

Când pământul se învârteşte, picioarele mele se desfac spre lava care ţâşneşte şi creierul îmi îngheaţă – sau invers – dar trebuie să mă învârtesc, iar picioarele mi se vor desface mereu, chiar şi în zona soarelui de la miezul nopţii, căci eu nu aştept noaptea – nu pot să aştept noaptea -, nu vreau să pierd nici măcar o pulsaţie a cursului său, nici măcar o frântură din această pulsaţie.

N-o să mă cunoşti niciodată prin trecutul meu, ci numai prin ceea ce sunt pentru tine şi cu tine; şi asta pentru că tu, aşa cum eşti, scoţi la iveală tot ce e mai bun în mine; exorcizezi şi aduci la suprafaţă un eu pe care alţii nu l-au cunoscut. Și nu vreau să spun că voi înceta să fiu ceea ce sunt, pentru că am multe să-ţi dăruiesc.”

Anais Nin
(21 februarie 1903 – 14 ianuarie 1977)

Sorin Tudor

http://webcultura.ro/