Mama, multumesc ca mi-ai dat viata!

Niste cuvinte simple. Insa a caror rostire ne costa foarte mult efort. Si suferinta. Pentru mine, a fost unul din cele mai grele lucruri pe care a trebuit sa le spun vreodata. De ce oare cele mai simple si evidente adevaruri sunt uneori cele mai dureroase?

Mama a fost eroina copilariei mele.

Pentru spiritul ei de sacrificiu, pe care nu stiu cat de bine il intelegeam atunci.
Pentru noptile nedormite in care aveam febra.
Pentru mana ei care-mi lua orice durere fizica dupa 5 minute in care se concentra pe locul respectiv.
Pentru modul in care, in fiecare zi, reusea sa faca rost de toate cele necesare pentru a hrani trei copii, in vremurile acelea tulburi din anii ’80 cand mancarea era un lux pe care nu-l gaseai pe toate drumurile.
Imi aduc aminte cum pleca la 5 dimineata si se intorcea cu mainile incarcate.
Imi aduc aminte si ca imi era atat de dor de ea cand pleca de acasa, incat o asteptam cu orele uitandu-ma pe geam, doar doar o veni mai repede.

Din eroina s-a transformat apoi in persoana care ma irita cel mai tare, pe fondul adolescentei mele extrem de tumultoase si a dorintei mele de mai multa libertate si de a experimenta viata mai mult.

In zadar, pentru ca de cele mai multe ori ma loveam de un zid inflexibil, cel putin in privinta orelor la care trebuia sa vin acasa.

Pentru ca mama devenise excesiv de protectoare, in acelasi timp fara a-mi intelege nevoile reale, pe care de altfel nu aveam niciodata curajul sa le articulez in fata ei, relatia noastra s-a transformat in ceva superficial si din ce in ce mai apasator pentru mine.

Singura mea dorinta era aceea de a pleca de acasa. Si am plecat la facultate, printre straini si am ratacit prin mine insami ani de zile.

Mi-am construit singura o viata, am mers pe drumul meu si am crezut ca am lasat in urma trecutul.

M-am refugiat in profesie, apoi in viata concreta, apoi in relatiile mele si apoi in spiritualitate. Purtand tot timpul in suflet, de dimineata pana noaptea, o dorinta uriasa de a ma regasi pe mine.

Am cautat sa ma regasesc in toate felurile cu putinta, pana cand mi-am dat seama ca regasirea mea autentica trece intr-un mod nedeturnabil prin relatia mea cu mama.

Modul cum percep lumea, cat de fericita sau de nefericita ma simt, cat de multi imi dau voie sau nu sa primesc ceea ce-mi ofera viata, cat de conectata sunt sau nu cu cei din jur – totul porneste de la modelul relational originar pe care l-am primit.

Toate relatiile din viata mea se defineau prin relatia cu mama mea. Si mi-am dat seama ca, desi am jurat in adolescenta ca n-o sa fiu ca ea niciodata, faceam aceleasi greseli in relatia de cuplu pe care le facea ea cu tata.

Cea mai mare revelatie a mea a fost ziua cand am descoperit: oricat de mult m-as lupta cu mine, in adancul sufletului meu, sunt la fel ca mama mea. De aici a pornit adevarata transformare, pentru ca numai dupa ce am acceptat acest lucru mi-am dat sansa sa fac lucrurile putin altfel decat le-a facut ea.

Treptat, treptat, am fost pusa fata in fata cu nevoia de a confrunta copilul furios din mine.

Oricat as fi vrut sa-mi vindec relatia cu mama, pentru ca stiam ca e inspre binele meu, furia copilului din mine care nu a primit ceea ce a considerat ca avea nevoie ma oprea sa o fac.

Intre mine si mama mea a stat, multi ani de zile, o furie uriasa pe care o recirculam prin mine si care imi strangula forta vitala in fiecare zi.

O furie pe care continuam sa o alimentez, dandu-i dreptate copilului furios care urla in mine. „Pai daca ma invata si pe mine cineva sa am incredere in mine cu adevarat, daca imi zicea si mie cineva in fiecare zi ca sunt buna, desteapta si frumoasa si ca merit o viata minunata…daca primeam si eu validare pentru nevoile si sentimentele mele la fiecare pas…mi-ar fi fost mai bine, mai usor, mai moale…”
Mi-am consumat atat de multa energie fiind furioasa, pentru ca dupa aceea sa renunt la furie si sa raman cu un gol imens in suflet.

Nu am putut sta cu el si nu am putut sa-l umplu cu altceva. Asa ca am readus furia sa-mi fie prieten. Pana intr-o zi cand am realizat: copilul meu interior poate continua sa fie furios pe mama mea pentru tot restul vietii si daca sunt cu adevarat masochista o sa-l si las. Insa nu-mi va fi niciodata bine.

Viata mea se va consuma in incercarea de a duce la indeplinire o misiune imposibila. Ceea ce nu am primit pana acum de la parintii mei, nu voi primi nici de acum incolo pentru un singur motiv: mi-au dat deja tot ce au avut mai bun.

Daca a fost sau nu de ajuns, asta e un aspect pe care eu trebuie sa-l gestionez.
Eu trebuie sa-i spun copilului din mine ca acum e in siguranta, iar atunci cand simte ca nu are destula afectiune poate conta oricand pe adultul din mine.
Sunt singura persoana care imi poate oferi acum ce-mi lipseste.

Si cand reusesti sa eliberezi toata furia si toate resentimentele pentru ceea ce nu ai primit de la mama ta, te poti deschide cu adevarat inspre tot ceea ce ai primit.

Si ramai dintr-o data, gol si dezarmat, in fata celui mai de pret lucru pe care l-ai primit, dar pe care l-ai considerat gratuit: viata. Si nu, nu e gratuita. S-a platit un pret enorm pentru ea.

A fost nevoie sa se concretizeze milioane de posibilitati din miliarde de alte posibilitati. Oameni de acum zeci de generatii s-au intalnit in exact acel moment in care s-au intalnit si nu in altul.

Altii poate au renuntat la iubiri, la sperante, la confort si la comoditate. Altii poate au murit inainte de vreme. Altii s-au nascut doar pentru ca undeva, candva, peste zeci de generatii, sa poti exista tu. Sa te poti concretiza din alte miliarde de posibilitati, in momentul zero in care destinul a adus impreuna doi oameni, intr-un anumit moment, intr-un anumit loc de pe aceasta planeta.

Cat de mareata este viata si cat de minunat este sa o putem primi din tot sufletul de la mama! Cat de mult pierdem din viata alimentand furii si resentimente pentru ceea ce n-am primit si uitand sa primim cu adevarat atat cat a fost disponibil!

Dupa ce am trecut de aceasta etapa, totul s-a lamurit. Am putut, pentru prima data in viata sa vorbesc cu mama si sa ma arat in fata ei asa cum sunt.

I-am vorbit de durerea mea pe care am purtat-o cu mine toata viata si am avut curajul sa-i si arat aceasta durere.

I-am zis ca, cel mai probabil, o port pentru ea si in numele ei. In numele unei vieti in care n-a reusit sa faca tot ce si-a dorit. Dar in care a facut mai mult decat suficient atunci cand ne-a adus pe noi pe lume.

I-am daruit cu respect, durerea propriilor ei neimpliniri care ma mai bantuie din cand in cand, sub forma unei tristeti existentiale ce nu se justifica prin circumstantele vietii mele reale.

Cand sunt trista in acest fel, ma gandesc la mama si la faptul ca va trebui sa traiesc cu un miracol pe care ea nu l-a avut niciodata.

Am facut scoli dupa scoli, sansa pe care ea nu a avut-o. Sunt independenta si ma bazez pe mine si pe ceea ce pot sa fac, lucru de care ea nu s-a bucurat intotdeauna. Am o relatie de cuplu frumoasa, ceea ce ea nu a reusit sa construiasca intotdeauna alaturi de tatal meu.

Toate aceste reusite ale mele sunt si frumoase si dureroase in acelasi timp. Pentru ca sunt trista, in adancul loialitatii mele de copil, pentru tot ceea ce mama mea n-a reusit sa faca, sa fie si sa devina in viata ei.

Acum vorbesc cu mama in mod autentic despre probleme de suflet si sunt uimita de cat de inteleapta este, fara sa fi mers la atatea cursuri ca mine.

Este o intelepciune legata atat de viata pe care a trait-o cat si de esenta din care este alcatuita. E o intelepciune care vine de departe si apartine tuturor femeilor din familia mea.

Sunt binecuvantata sa fiu beneficiara acestei intelepciuni de secole a feminitatii din mine, prin care stiu ca tot ceea ce traiesc eu acum a mai fost trait si inainte.
Este o intelepciune pentru care s-a platit un pret mare si care-mi este data si mie cu imprumut. Sunt onorata sa o pot imparti cu oamenii din viata mea si cu cei care vin la mine pentru sustinere.

Am curajul sa-i spun ca sunt trista si ea are curajul sa imi spuna cat de greu ii e. Pentru ca nu mai incerc sa o salvez sau sa fac lucrurile mai usoare pentru ea.

De aceea, imi permit sa fiu copilul care are nevoie de mama si ii poate spune mamei ce il doare. Si da, o doare cand nu mi-e bine dar stiu ca e suficient de puternica sa accepte momentele cand copilul ei trece printr-o perioada delicata.

Asa ca imi dau voie sa n-o mai protejez de ceea ce simt. Nimic din ceea ce ii voi spune eu nu poate fi mai dureros pentru ea decat lucrurile prin care a trecut ea insasi in viata ei.

Mama mea n-o sa citeasca acest articol. Nu e conectata la Internet si nu stie cum functioneaza.

Dar stie ce inseamna sa iubesti un copil atat de mult incat sa pui in el tot ce-ai avut mai bun si nu ai putut sa duci la indeplinire tu insati.

Si pentru ca azi e ziua ei, o sa-i urez aici, pe site-ul meu, la care ea nu are acces: La multi ani, mama! O sa fiu mai fericita decat tine, pentru ca sacrificiul tau sa fi avut un rost!

Mihaela Marinas

https://www.damaideparte.ro