Teodor Dună - Când doar mâinile

În nopţile ploioase de vară îmi privesc foarte mult mâinile, ca pe un corp străin şi îndepărtat. Le pri­vesc ca pe orice alt obiect transparent, care conţine înă­untrul lui propria imagine răsturnată, propriul lui negativ. Înăuntrul mâinilor mele mi se pare că văd alte mâini. Mă uit la ele ca la acele globuleţe de sticlă pe care atunci când le răstorni, începe să ningă. Numai că în mâinile mele ninge cu mâinile pe care le-am întâlnit cândva, într-o seară cu ploaie, într-o altă parte a timpului.
Stăteam pe balcon şi mă uitam pe rând la cimitir şi la cerul înnorat. Cred că mă gândeam daca

un anume per­sonaj din Truman Capote are dreptate când spune că e mai bi­ne să te uiţi la cer de­cât să fii în cer şi am simţit că trebuie să ies din casă. Mi-am pus un tricou ne­­gru şi m-am în­drep­tat spre parc. Aco­lo e un loc care îmi place mult. Este un fel de deal aco­perit de pini. Lân­gă el se află mai mul­te bănci. Când mă plimb, mă aşez doar pe una dintre ele, me­reu pe a­ceeaşi. Este foarte a­proape de apă. Uneori, câţi­va peşti vin şi se uită la mi­ne. Şi eu mă uit la ei. Aflăm multe lu­cruri unii de la alţii. Sau doar mi se pare. Era, cred, aproape mie­zul nopţii. Mă ui­tam, deci, pe rând, la pini, la peşti şi la un fel de obiect prelung, care se afla la câţiva metri de mine, în iar­bă, şi nu înţelegeam ce anu­me poa­te fi. Mi-am zis că ar fi mai bine să nu aflu ce este. Atunci mi-am dat seama că pe o bancă de lângă mine stă o femeie. Din felul în care privea apa părea tristă. Pri­ma oară i-am văzut mâinile. Lu­minau. Sau doar aşa mi s-a părut mie. Erau învelite în­tr-o lumină nefirească, irea­lă. Ştiu că m-am uitat ca hipnotizat la mâinile ei. Pur şi simplu, nu mă puteam opri să le privesc. De­getele ei aveau ceva din nisipurile mişcătoare. Chiar dacă păreau ador­mite pe ge­nunchi, aveam senzaţia că pul­sea­ză, că sub pielea degetelor se as­cunde o prăpastie în care aş putea să mă prăbuşesc ani în şir. Păreau nişte mâini mai adânci decât ocea­nele. Aveau ceva liniştitor şi dureros. Am încercat să mă uit la pini. Nu am mai putut. De parcă în ochii şi în tot trupul meu se înfipseseră sute de rădăcini proas­pete, crescute din acele de­gete. Cred că mă uitam nu­mai la mâi­nile acelei femei. Lacul, dea­lul, oamenii, par­că ar fi fost răzuiţi cu lama de cineva nevăzut. Atunci am făcut ceva ce nu sunt de obicei în stare să fac: m-am ridicat şi m-am aşezat pe banca ei, fără să îi spun decât atât: "mâinile tale”. Nu am îndrăznit să-i privesc chipul. Mă uitam încontinuu la mâinile ei. Mi se păreau ireale. Deşi nu pot spune nici măcar acum dacă sunt sau nu nişte mâini frumoase. Simţeam că îmi vorbesc într-un limbaj pe care doar mâinile îl pot avea, singurul limbaj care nu se adresează creierului, ci întregului trup, o vorbire pe care o primeşti nemediat, nu prin cuvinte, ci printr-un altceva cu mult mai puternic şi mai intens decât orice vorbire. Simţeam că în acele mâini se află totul, chiar totul - şi fericirea, şi miracolul, şi dragostea, şi tragicul, şi nefericirea, şi spaima cea mai adâncă - că acele mâini erau ceea ce am căutat mereu, fără să ştiu că ceea ce caut sunt mâini şi, mai mult, acele mâini. Nu ţin minte exact ce s-a întâmplat. Mă simţeam ca într-un fel de transă. Cred că am mai spus câteva lucruri, poate absurde. Cuvintele obişnuite mi se părea că nu au ce căuta între noi, acolo, pe bancă.
După o vreme, i-am luat, fără să-mi dau seama, în­tre palmele mele mâinile. Cred că, mai degrabă, mâi­nile mele s-au dus singure, fără ştirea mea, înspre mâi­nile ei. Am simţit cum mă umplu de ceva ireal, de o lume de dincolo de orice lume, cum ceva înfricoşător de minunat îmi locuieşte fiecare centimetru de trup, cum mâinile acelea mă umplu de propria lor realitate, cum mâinile acelea, într-un fel inimaginabil pentru mine până atunci, mă decorporalizează, cum aşază o al­tă fiinţă într-o fiinţă care încetează să se mai re­cu­noască.

I-am spus aceleaşi cuvinte, care mi se păreau atunci singurele cuvinte din lume: "mâinile tale...” şi nu am mai putut zice nimic, am rămas aşa, pe banca aceea care nu mai era bancă, lângă un lac care nu mai era nici un lac, ci trăind, brusc, într-o lume în care timpul ne ocolea, pentru că nu mai putea exista nici un timp.
Nu ştiu cât am stat aşa. Nu ştiu dacă am vorbit, nu ştiu nimic, doar că am trăit ceva de o ireală intensitate, ceva care nu are legătură cu omenescul, ceva minunat, ţinându-i mâinile în mâinile mele, apoi mâinile ei mişcându-se foarte încet între mâinile mele - de parcă mâinile noastre s-ar fi născut una pe cealaltă în acelaşi timp.
După o vreme în care nu ştiu ce s-a întâmplat, mâi­nile ei s-au retras dintre mâinile mele. Atunci am simţit o imensă durere în tot corpul, ca şi cum fiecare parte din trupul meu ar fi fost ruptă în două. Mi-a spus: "Înainte să nu mă mai vezi niciodată, primeşte acest obiect”. Atunci nu m-am uitat la el. Voiam să-i spun să ră­mână, că nu poate pleca, că e totul atât de frumos. Stăteam pe banca aceea şi nu mă puteam mişca, nu o pu­team privi, nu pu­team face nimic. Nu mai ştiam cum să îmi mişc corpul, la ce folo­seşte carnea. Ştiu că mi-a aşezat ceva între palme şi mi-a strâns de­getele în jurul acelui o­biect rece. Apoi a ple­cat. Mi se părea im­posibil să plece. Pur şi simplu, nu putea pleca. Mâinile ei se aflau încă în mine. Nu putea să plece cu mâinile ei în mine. Iar eu, deşi voiam să mă ridic, să o strig, să o implor, nu puteam face nimic. Stăteam pe o bancă într-un parc, cor­pul nu mai ştia ni­mic, mă simţeam ca un ciung fericit şi îngrozit, privindu-şi mâinile proas­păt retezate. Mă simţeam ca cineva care ştie că nu va mai visa nimic niciodată.
Târziu, foarte târ­ziu, m-am ridicat şi m-am în­dreptat spre casă. Mă durea tot corpul. Nu în­ţelegeam nimic. Ştiam doar că se în­tâmplase ceva mi­nunat. Avea senzaţia că tocmai pierdusem tot ceea ce putea fi mai fru­mos în viaţa mea. Mă sim­ţeam foarte sin­gur. Ca atunci când pierzi ultima fiinţă de pe pă­mânt, care ar mai avea mâini, care ar mai putea îm­brăţişa. Mi-am dat seama că am pumnul încleştat. L-am deschis. În palmă ţineam o piatră foarte netedă. Pe piatră scria cu alb, foarte mic:
mâinile noastre au fost într-o altă viaţă doi orbi care mângâindu-se au uitat că îşi mai doreau să vadă.

(Teodor Dună este autorul volumului de poeme "de-a viul”, apărut la Editura Car­tea Românească, în 2010)

http://www.formula-as.ro/2012/1032/asul-de-inima-45/povesti-de-dragoste-cu-miros-de-vara-15436