Nu ne mai spunem nimic, deşi am dansat cândva pe o plajă pustie, ne-am scris numele în nisip şi toate astea. Peste noi, ţin bine minte, s-a coborât o lumină roşie, ne-a dezmierdat o vreme, ne-a spus că aşa o să fie acum şi pururea şi-n vecii vecilor, iar cerul s-a vălurit şi el, s-a înserat de-a binelea, până când din lucruri n-au mai rămas decât noaptea, umbrele noastre şi câţiva ţânţari. Apoi tălpile tale desculţe pe nisip, îndepărtându-se încet de mare. Mâna ta ca o prelungire a mâinii mele. Degetele tale, degetele mele, laolaltă, lumina asta a farului, pe care o văd şi acum, pe care am s-o tot văd cum taie fâşii întregi de noapte, iar noi mergem mai departe pe o potecă de nisip, ajungem. Şi lumina asta mică a unei camere şi mai mici, şi noi râzând, lipiţi unul de altul, aiuriţi, pitiţi, năuci. Râsul, părul şi umerii tăi, mirosul, pielea, fiecare fâşie de piele sub care te ascunzi, sub care te găsesc uimit, de fiecare dată, şi nu mă mai satur. Eşti vie, sunt viu, şi acolo, sub pielea ta, se petrec atâtea şi atâtea miliarde de lucruri, de acolo a început totul şi nici măcar nu ştiai asta. Nici măcar nu ştiai. Şi forfota asta nebună ca o linişte uriaşă, şi degetele mele ca nişte bezmetici care au descoperit lumea, iar asta e deja mai mult decât orice şi-au închipuit vreodată. Eşti aici, şi aici, şi aici, şi n-am ştiut niciodată de ce bucuria te face să plângi, de ce să te pierzi pe tine în altcineva e cel mai al naibii de adevărat lucru care s-a inventat, calea simplă ca să afli cine eşti.
Şi apoi dimineaţa, ca un şoarece care intră pe sub uşă, care îţi spune să te desprinzi, să te întorci în tine, să-ţi tragi mâinile înapoi, să mănânci şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe, cu marea, ca o cucoană plictisită care te aşteaptă, hai, aprinde-ţi ţigara aia şi dă-te cu cremă să nu te arzi, citeşte-ţi paginile din romanul ăla plicticos, mângâie-ţi iubita, joacă-te cu degetele în nisip, taci. Să taci pentru că nu ştii ce să spui, pentru că te-ai căpătuit cu corpul ăsta în care zaci obosit după o noapte prea lungă, pentru că nu, nu poţi trăi o viaţă într-un altul, iar fâşiile astea de viaţă concretă îşi au şi ele rostul lor. Doar că, năuc, ca orice bezmetic care a descoperit lumea într-o noapte, s-a bucurat şi a plâns, odată ce te întorci în tine, e greu. Tu eşti acolo, te văd şi acum, un corp frumos şi străin întins pe un cearceaf, ai viaţa ta, cine ştie la ce te gândeşti, "la ce te gândeşti”, te întreb, "la nimic”, îmi răspunzi, "e bine”, şi eu tac şi mă gândesc la nimic, la rândul tău, iar eu îmi spun că "bine” poate să însemne şi asta, pur şi simplu, două corpuri obosite după o noapte prea lungă, două corpuri întinse pe un cearceaf, şi marea, ca o cucoană plictisită, gândurile astea ameţite de soare, care nu duc, de fapt, nicăieri. Şi e bine, iar ziua e lungă şi năclăită de lumină, iar tălpile noastre calcă pe nisip, iar în nisip rămân nişte urme pe care n-am să le uit niciodată, niciodată niciodată, pentru că, vezi tu, ele sunt şi acum acolo, printre scoici, melci, capace de bere şi draci de mare, pe acolo am trecut obosiţi la o zi după ce am descoperit lumea, şi fiecare pas pe care l-am lăsat acolo s-a înfipt adânc, adânc adânc, în plaja aia pustie, în carnea şi în inima cu care îţi scriu acum.
Se înserează şi tu ştii asta. Tu ştii, pentru că eşti încă acolo, n-ai plecat nicăieri, te văd, zgribulită de soarele care ţi-a intrat sub piele şi de vântul care îţi mângâie braţele goale, eşti aşa de frumoasă şi nici măcar n-am să-ţi spun asta, eşti cea mai frumoasă femeie de pe pământ, singura, şi nici asta n-am să-ţi spun, acum doar încerc să pescuiesc, mulinez încet după o ştiucă oricât de mică, ştiuca asta care nu mai vine, oricât aş arunca şi aş aduce firul înapoi, dar asta pe cuvânt că nu mai contează, eşti aici, cu mine, şi aşteptăm o ştiucă să vină, pe malul ăsta nu suntem decât noi, pe malul ăsta n-a fost niciodată altcineva, pe malul ăsta am putea tăcea o viaţă, nu?, aşa te gândeai şi tu, sunt sigur de asta, aşa mă gândeam şi eu, aşa mă gândesc şi acum, când, uite, tot n-am prins ştiuca aia, am prins altele, dar nu pe aia, pentru că peştele ăla nici nu exista, nici n-avea cum să existe, atât timp cât noi eram singurele fiinţe de pe pământ, din apă, din aer, din tot, noi, poate, şi un vapor fără pasageri, care a trecut doar ca să-l luăm acum în mintea şi în sufletele noastre obosite. Şi drumul înapoi, pe un mal cu sălcii, şi oamenii inventaţi, ici şi colo, doar ca să ştim că am nimerit în lumea asta şi nu în alta, de parcă ar mai fi avut vreo importanţă, de parcă ar mai fi contat toate astea, noi şi camera aia mică mică mică şi îmbrăţişările alea nebune care reinventau lumea, din nou şi din nou, pentru prima şi ultima oară, şi cum poţi să trăieşti aşa o viaţă, cum poţi să te mai ierţi, când lumina îţi intră sub uşă ca un şoarece pitic, iar tu nu vrei să mai ştii de ea, ai uitat de tine şi de rosturile pe care trebuie, iarăşi, să înveţi să le deprinzi.
Iar marea acum, o vezi, are nişte valuri care ne-ar putea înghiţi, şi poate că ar fi mai bine aşa, dar, uite, trăim, şi ţie ţi-e somn, iar eu vreau să ne plimbăm, şi am să mă plimb singur acum şi am să-ţi povestesc tot ce n-ai văzut cât timp dormeai. Uite: ăla sunt eu şi mă tot îndepărtez, trec de case, de oameni, de vaci, de far, mă tot duc, aiurea, spre un loc pe care nu-l ştiu, mă duc fără să am habar unde ajung, de mare nu pot trece, aşa că o iau pe nisip, pe nisipul cu scoici, melci, capace de bere şi draci de mare, mă tot duc până obosesc şi stau şi urlu, şi urlu, pentru că ştii şi tu de ce, urlu până când nu mai pot, până când simt că m-am golit de tot şi apoi mă întorc la tine şi ne uităm la un meci de fotbal. Câştigi, tu câştigi mereu când vrei, e de ajuns să intri pe teren şi soarta partidei se schimbă, dăm nişte goluri tâmpite, iar apoi ţinem de rezultat, ne apărăm feroce şi îi batem pe toţi, eşti aşa frumoasă când câştigi meciurile alea, dar tu eşti frumoasă tot timpul, mai ales acum, când nu ne mai spunem nimic.
Se înnoptează din nou, ai văzut luna aia uriaşă şi sângerie care s-a aşezat pe capetele noastre?, trebuie s-o fi văzut, în noaptea aia ne-am tot lungit până când ne-am sprijinit frunţile de marginile ei, eram foarte înalţi, ceva mai înalţi ca de obicei, cu un milimetru mai mult de 384.000 de kilometri, eram înalţi şi vorbeam despre câte-n lună şi-n stele, despre off-side, despre ceaţă, despre saramura de biban, despre ceasurile cu cuc şi revistele glossy, despre pisici, pitici şi alte fiinţe, şi în tot timpul ăsta, tălpile noastre abia mai atingeau nisipul, iar noi ne tot lungeam, ceva de speriat, pe cuvânt. Era bine, şi aşa trebuia să fie: doi oameni cu picioarele pe pământ şi capul în nori, pentru că, da, se înnorase, şi din luna aia uriaşă se mai vedea doar puţin, doar o şuviţă din părul tău lung şi plin de mare. Dar asta se poate să fi visat, acum, când nu ne mai spunem nimic.
Apoi, ştii şi tu, vapoarele există pentru ca oamenii ca noi să se întoarcă din locurile vrăjite, să se întoarcă în viaţa lor care trebuie trăită, şi asta a fost întotdeauna greu, mai ales după ce am inventat lumea, mai ales după ce am aflat cine suntem unul prin altul, vapoarele lasă în urmă malurile cu sălcii, şi noaptea, plaja, marea şi umbrele noastre care rămân acolo, şi farul ăla, şi o cameră mică, fără nici un fel de acoperiş, fără pereţi şi fără uşi, camera din care s-a născut lumea şi noi înşine, vapoarele merg mai departe încet, iar pe puntea lor se poate dormi tot drumul, un somn greu, de moarte, din care te trezeşti şi eşti tu, şi eşti singur şi trebuie să te întorci la viaţa aia care trebuie trăită. Dar stai liniştită, tu eşti tot acolo, chiar şi acum, când nu ne mai spunem nimic, ai rămas cu capul plecat pe umărul meu şi ştiu că mă simţi cum respir şi ştiu că ştii că te auzi pe tine în mine, şi ne tot întoarcem, ne întoarcem şi acum.
Iubita mea, acum, când nu ne mai spunem nimic, când au trecut atâţia ani de atunci, iar degetele noastre au uitat încet drumul simplu de la unul la altul, când viaţa care ne-a trăit ne-a luat-o înainte, ne-a ascuns de noi şi ne-a dăruit servicii, îndatoriri, griji, acum, când am uitat să ne vorbim cu adevărat şi cum se face dragoste, când n-am mai ştiut pe unde suntem şi cum trebuie trăit cu capul în nori şi picioarele pe pământ, acum, când ne-am ucis pe îndelete şi ne-am urât cât pentru nouă vieţi, acum, când e limpede că nu am învăţat cum e să trăim în celălalt, iar separaţi şi împreună am aflat că e infinit mai greu, când toate neajunsurile noastre ne-au orbit şi s-au întors cu furie împotriva a tot ce ştiam, acum, când să rămânem nu mai înseamnă decât un maldăr de steril pe care stăm şi urlăm unul la altul, acum, în clipa asta cu tramvaie, maşini şi oameni care traversează în fugă, acum, când privesc în gol nişte copaci care se încăpăţânează să nu-şi mişte o frunză, când trebuie să ies în curând să cumpăr nişte ţigări şi ceva de mâncare, când tocmai sună telefonul şi, nu, nu eşti tu cea care sună, când nu vreau să răspund şi n-am de ce să răspund, când tot ce aş vrea e să fii tu, chiar dacă nu mai am ce să-ţi vorbesc, ci doar să-ţi urlu, când, uite, lumea e concretă, iar singurele lucruri concrete de la mine sunt defectele, vreau să-ţi spun ceva ce nu ţi-am spus cândva, într-o seară, pe un mal cu sălcii, când încercam să pescuiesc o ştiucă pe care n-am prins-o nici azi. Cred că am uitat, nici nu ştiu de ce am uitat să-ţi spun ceva atât de simplu: eşti aşa de frumoasă şi nici măcar n-am să-ţi spun asta, eşti cea mai frumoasă femeie de pe pământ, singura, şi nici asta n-am să-ţi spun, acum doar încerc să pescuiesc, mulinez încet după o ştiucă oricât de mică, ştiuca asta care nu mai vine, oricât aş arunca şi aş aduce firul înapoi, dar asta pe cuvânt că nu mai contează, eşti aici, cu mine, şi aşteptăm o ştiucă să vină, pe malul ăsta nu suntem decât noi, pe malul ăsta n-a fost niciodată altcineva, pe malul ăsta am putea tăcea o viaţă, închide ochii, te iubesc.
MATEI FLORIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu