Nu spunem lucrurilor pe nume de teama sa nu
pierdem relatii, dar pierdem relatii tocmai din cauza lucrurilor nespuse. E un
paradox. Am fost invatati sa ne purtam cuviincios, sa nu jignim, sa nu ranim,
sa nu avem puncte de vedere divergente. Sa nu cumva sa intram in conflicte cu
oamenii. Sa dam de la noi, sa lasam lucrurile sa fie oricum ar fi, de dragul
linistii, aparente, a sufletului. Adevarul, pentru mine, este insa ca a
evita sa intri in conflict cu alti oameni este o actiune care te poate situa
intr-o pozitie de conflict interior extrem de dureros cu tine insuti.
Pentru ca atunci cand lucrurile raman nespuse,
oricat de mult am incerca sa ne convingem ca nu conteaza si ca nu e important
ca celalalt sa stie punctul nostru de vedere si ca e mai bine sa taci decat sa
isti o neintelegere, in sufletul nostru se asterne distanta si tensiunea. Fata
de acea persoana, fata de cei apropiati, data de noi insine. Ne inchidem intr-o
carapace plina de venin, in care ranile noastre nu au nicio sansa sa se
vindece. Nu ca ni se pot vindeca ranile doar prin simplul fapt de a spune cuiva
ce ne deranjeaza. Insa, mai mult ca sigur, cand avem puterea sa vorbim despre
noi si despre ce simtim, ranile noastre nu se adancesc si mai mult. Si astfel
ne oferim ocazia sa ajungem la adevarata sursa a ranii, care este, desigur,
situata in alta parte, in alt timp si alt loc
Ne inghitim adevarul de teama abandonului si a
respingerii. Daca ni se va retrage dragostea atunci cand gura noastra va
indrazni sa graiasca adevarul nostru interior? Daca vom inceta sa fim vazuti si
validati? Din dorinta de a fi vazuti, facem toate compromisurile posibile.
Spunem da atunci cand vrem sa spunem nu, nu spunem la timp ce simtim legat de o
situatie care ne deranjeaza si nu avem puterea sa spunem lucrurilor pe nume
nici dupa ani de zile de la evenimentul cu pricina. Si culmea e ca nici macar
in acest fel nu suntem vazuti dupa chipul si asemanarea noastra, asa cum suntem
cu adevarat. Suntem vazuti conform imaginii pe care o afisam, de baiat bun/fata
buna, dar nu conform cu ceea ce suntem, in adancurile noastre cele mai intime.
Ce ne facem insa cand vine ziua in care capatam
curajul de a nu mai fi baiatul bun/fata buna cu care i-am obisnuit pe ceilalti,
si, incepand sa spunem ce simtim, ii ranim pe ceilalti? Aici este un subiect
extrem de sensibil, pentru ca frica de a rani este atat de puternica, incat
incepem sa ne ascundem din nou in spatele acelorasi tipare stiute care ne-au
adus toata nefericirea posibila. Daca reusim sa invatam sa stam in sufletul
nostru cu propriile sentimente ranite, ne va fi mai usor sa acceptam ca ii
ranim pe ceilalti, fara voia noastra, atunci cand spunem ce simtim. Daca
copilul ranit din noi se simte la adapost in inima noastra, atunci adultul
nostru sanatos poate vorbi din locul de autenticitate maxima a sufletului sau,
stiind ca si ceilalti au aceeasi capacitate de a se impaca, la randul lor, cu
propriile sentimente ranite.
Cum ajungem insa in locul in care ceea ce suntem
noi cu adevarat nu mai trebuie redus la tacere doar pentru ca altora nu le
convine sa auda adevarul? E un proces care cere, mai presus de toate, angajament
fata de tine insuti si fata de adevarul tau interior. Cand capatam acest
angajament, ne dam seama ca nu mai putem face abstractie de el, in nicio
imprejurare, pentru nimeni si pentru nimic.
Pentru mine, acest angajament este mai presus de
orice alte concepte spirituale fabricate sau autentice, mai presus de
prietenie, de iertare, de relatii, de conventiile si constrangerile societatii.
Pentru ca stiu ca, in ziua ultima, cand voi inchide ochii peste viata care a
fost pana atunci a mea, singura intrebare pe care mi-o voi adresa este: cat de
autentica am fost fata de mine insami?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu