Probabil ca unul din motivele principale pentru care vedem in
jur, peste tot, oameni obositi si fara chef de viata este faptul ca ne
incapatanam zilnic sa luptam cu ceea ce simtim. Cata energie consumam pentru a
nu mai simti ceea ce simtim? De ce este atat de dureros sa simtim? De unde vine
atata neincredere in ceea ce simtim? De ce ne este atat de frica sa traim pana
la capat o emotie, pentru a-i da sansa de a se transforma in altceva? Ce mecanisme
intra in actiune atunci cand inima noastra, intr-un sfarsit, incepe sa iasa din
anestezia cu care ne-am obisnuit atat de mult? Intrebari cu jumatati de
raspuns. Celelalte jumatati se obtin prin curajul de a simti, in fiecare clipa,
exact ceea ce simtim.
O alta parte de raspuns am gasit-o, din nou, in “Cartea
trezirii”, aparuta la editura Adevar Divin:
“Obisnuiam sa lupt cu tristetea sau incercam sa nu ma
nelinistesc, dar asa cum am invatat, pentru cei mai multi dintre noi, dupa ce
picatura de melancolie sau de neliniste s-a strecurat in suflet, incercarea de
a simti orice altceva este ca o dezicere. Odata ce mintea a fost atinsa,
asemenea unei corzi lungi de chitara, nu mai avem altceva de facut decat sa o
lasam sa vibreze.
Toti stim de plansul care se transforma in ras. Sau de rasul
care se preface brusc in plans. Ori de mania care devine pe neobservate
singuratate placuta. Sau de infatisarea rece a indiferentei care se sparge,
lasand sa se vada teama. Este uimitor ca, asa cum nenumarate forme de flori
cresc din acelasi pamant, gradina pamanteana a emotiilor-cu toate formele si culorile
ei delicate-creste din acelasi pamant al inimii, al sufletului.
Toate acestea ne lamuresc de faptul adesea greu de acceptat ca
in adanc exista o singura emotie inexprimabila, un fel de casa a sentimentelor
si senzatiilor. In ciuda eforturilor noastre de a fi fericiti si nu tristi, de
a fi calmi si nu nelinistiti, de a fi limpezi si nu dezorientati, de a fi
intelegatori si nu furiosi, in ciuda tuturor felurilor in care ne modelam
reactiile in viata si apoi alergam de la una la alta, in ciuda temerilor fata
de anumite sentimente ori senzatii, doar traindu-le pe fiecare in parte
putem simti durerea vibranta de a fi vii. Iar atingerea acestei stari inseamna
adesea vindecare.
Este greu totusi sa ne inclinam in fata unei tristeti pe care nu
o dorim, sa lasam nelinistea sa se strecoare. Pentru mine, rezistenta fata de
senzatiile neplacute provenea din teama ca, daca ma lasam in seama tristetii,
nelinistii, dezorientarii sau durerii, aveam sa fiu inabusit de ea. Mi-era
teama ca imi va domina viata. Ca nu voi fi altceva decat tristete, neliniste
sau dezorientare.
Dar am descoperit, din nou, ca trairea suficient de
profunda-adica deplina-a oricarui sentiment ma deschide intr-un fel catre sursa
comuna a tuturor sentimentelor. Si la sursa, niciun sentiment nu exista separat.
Prin sentimentele noastre, si nu pe langa ele, ajungem la sursa inexprimabila a
tuturor sentimentelor, care ne poate vindeca de durerea oricarei stari de
spirit.”
http://www.damaideparte.ro/index.php/trairea-profunda-a-sentimentelor-cheia-vindecarii/6971/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu