Daniel Dumitru Darie-La rand spre fericire

Ţii minte cum priveam tăcuţi la stele,
În nopţile când vântul era mut
Şi desluşeam un drum ce, printre ele,
Ne-a spus că fost-am noi şi în trecut?

Când te prindeam, privindu-te, de mână
Şi-n suflet mă prindeai să mă păstrezi,
Tu, a dorinţei veşnice, stăpână,
Ce nu vroiai frumoasă să te crezi?

Ţii minte cum priveam spre miazănoapte
Când mă-ntrebai de unde am venit,
De ce ne ştim şi-n vorbe şi în fapte
Că cei ce-am fi ce-ntâii s-au iubit?

Când mă prindeai, în zori de zi, în braţe
Ca să-mi şopteşti că sunt mereu dator
Să nu mă tem de cei ce vor s-agaţe
Pe chipul tău un văl înşelător?

Ţii minte cum ne-am dus acasă-n munte
În ziua-n care palele de foc
Jucau de-asupra crestelor cărunte
Dând vestea zilei tale de soroc?

Când m-ai născut, prin tine, încă-odată
Să pot trăi şi printre muritori
Ca să-mi redai puterea de-a fi tată
Al celor ce-s mereu învingători?

E rândul tău acum la fericire,
După atâţia ani de aşteptat,
După atâtea morţi spre nemurire,
După dureri de dor ce-ai îndurat.

Şi-n noaptea-n care-ţi vei aduce-aminte
Că ai menirea mamei ce ai fost,
Vom fi Lumina şi, că şi-nainte,
Acestori timpuri le vom da un rost.