Intre singuratate si comuniune

De cate ori nu simtim, de-a lungul vietii, ca suntem singuri in fata vietii si a mortii? De cate ori nu ne simtim apasati de destinul implacabil de a ne purta, singuri, prin timp, durerile si bucuriile pe care numai sufletul nostru le stie? Dincolo de aceasta realitate insa, mai exista o alta: aceea a momentelor cand ne strangem unii langa altii si ne alinam singuratatile.

In fiecare moment, depinde de deschiderea sufletului nostru pentru a simti una din aceste doua polaritati. Sunt momente in viata cand simtim ca nu mai exista nimeni pe lume si ca realitatea noastra si, mai ales, durerea noastra, este singura existenta. Sunt momente insa in care simtim ca sufletul ni se extinde si ca singuratatea noastra se transforma intr-o minunata adiere care uneste toate sufletele omenesti. Si in care realizam ca da, asta e realitatea, viata se traieste la individual, insa facem parte din cand in cand si dintr-o echipa.

Am scris de-a lungul timpului, pe acest site, cateva articole despre pendularea vietii intre doua extreme, ambele valabile in egala masura: “Viata intre Nu este de ajuns si Este suficient” , “Viata intre Nimic nu ma sustine si Totul ma sustine” . Asa ca, din nou, ambele fete ale monedei sunt in mod egal valabile. Avem momente de sfasietoare singuratate, atunci cand ne dam seama ca prin depresiile si tristetile noastre, in fata unei boli sau in fata propriei morti, suntem singuri. Asa cum venim pe lume. Insa la fel cum in momentul primordial ne da putere faptul ca stim ca suntem asteptati si inconjurati de multi oameni care asteapta aparitia noastra, la fel si in momentele grele putem sa gasim o lumina in sprijinul celorlalti.

Dincolo de singuratate, exista ideea de celalalt, inspre care ne putem duce cu ceea ce suntem si caruia ne putem incredinta durerea noastra, fara sa incercam sa o proiectam. Exista ideea de comunitate, formata din familia, rudele, prietenii nostri sau din oamenii pe care inca nu i-am cunoscut. Exista ideea de Dumnezeu, care intotdeauna poate face orice durere mai suportabila. Reversul medaliei pe care scrie “singuratate” ne asigura ca singuratatea nu este singura optiune.

Singuratatea este dureroasa daca ne agatam de ea si o interiorizam mai mult decat e nevoie. Ar fi bine sa ne aducem aminte cand ne inchidem in propria suferinta ca un copil fara companie si fara iubirea celorlalti moare inaintea unui copil care nu primeste hrana.

Insa sufletul nostru ne va aduce aminte atunci cand ne deschidem spre ceilalti si ca nimeni nu poate trai in locul nostru ceea ce avem noi de trait. Nimeni nu ne poate sti, asa cum stim noi, strigatul de durere si explozia de bucurie a sufletului. Nimeni nu poate fi exact asa cum suntem noi, desi suntem cu totii atat de asemanatori. Nimeni nu poate trai viata noastra, exact asa cum este ea:

“Numai viata mea va muri pentru mine-ntr-adevar, candva.
Numai iarba stie gustul pamantului.
Numai sangelui meu ii e dor, intr-adevar,
de inima mea, cand o paraseste.”

 (Trist cantec de dragoste, Nichita Stanescu)

http://www.damaideparte.ro/index.php/intre-singuratate-si-comuniune/6961/