Amintiri, amintiri

La fiecare  incercare de amintire a unor fapte avem un fior. Un fior si inca un fior, lacrimi, rasete sau rasete cu lacrimi. Asa sunt amintirile, unele ne ajuta sa atingem viitorul prin zambet altele aduc un fior dur, un fior care cu o voce dura  ne intristeaza.

Amintirile sunt un loc departat de psihicul nostru. In functie de  bagajul emotional ce ne leaga de ele pot fi un loc al  purificarii sau un loc de care sa fugim.

Pentru cei care vad amintirile ca niste stele, stiu ca nimic nu le poate fura acest privilegiu, de a se intoarce catre plaja cu soare. Se hranesc cu ele si traiesc pe deplin vechile vorbe “Amintirile sunt Raiul din care nu putem fi izgoniti”.

Vad acea clipa ca fiind hrana sufleteasca zilnica, ca fiind  recompensa dulce a zilei.

De cate ori nu ne amintim cu drag de clipe a caror incarcatura emotionala ne devasteaza  in modul cel mai frumos posibil?

Ne amintim cand la o petrecere am dansat  pana dimineata, cand piesa preferata o asociem cu un moment fericit din viata noastra sau cand o fotografie ne aminteste de starea de spirit pe care o savuram din plin.

Traim, visam, ne reamintim si mergem mai departe cu o incantare a ceea ce am avut candva in sufletul nostru.

Exista si momente si episoade cand amintirile devin un loc al cenusei, al fiorilor ce se descarca prin lacrimi si un loc care nu poate fi ignorant decat prin clipit.

Povesti ce ne aduc aminte de tristeti, povesti ce ne macina prin prisma frustrarilor pe care le-au lasat, momente ce marcheaza un trecut cu umbre

La un stadiu complet al vindecarii, greu se ajunge. O stergere totala a amintirilor este imposibila, insa acestea se pot inlocui. Se poate crea un   echilibru intre  furtuna de amintiri cu implicatie negativa si soarele adus de momentele ce inca nu au apus in sufletul nostru.

Greu dar frumos, putem face din viitor un loc al fostului prezent ce acum este luminos.

Ecaterina Virgolici 

http://sufletulfemeii.ro/

Uita-ma, dar uite-ma.

 

Dupa un timp am invatat ca, de fapt, in tot timpul asta, nu vroiam sa uit. Cum sa uiti pe cineva pe care stii ca trebuie sa-l uiti, dar ti-e teama ca, uitand, sa nu pierzi astfel tot ce-a mai ramas de la acea persoana, adica amintirile?

Cornel Ilie, solistul trupei Vunk, ne-a permis sa preluam de pe blogul sau un articol emotionant care ne-a placut in mod deosebit si pe care vi-l impartasim si voua:

Uita-ma, dar uite-ma.

Am incercat s-o uit litera cu litera. Am spus multe nume noi in gand, sperand ca e ca atunci cand tu vrei sa numeri ceva si daca cineva iti spune o cifra in timpul asta, te incurci si uiti unde ai ramas. Numai ca numele ei nu era format din litere, ci era ca un cuvant pe care n-ai cum sa-l scoti din dictionar. Si nici din memorie sau suflet. Este ca numele unei zile din calendar. Al unei zile care vine in fiecare zi.

Am privit cat mai multe chipuri noi doar pentru a-l face sa se piarda in multimea lor, pe cel mai important. Numai ca acel chip nu era in aceeasi „camera” cu celelalte, care erau doar pe holul de la intrare spre sufletul meu si atunci era in siguranta, n-avea cum sa fie sters. Statea dupa „usa” si-mi zambea. Dar acum n-o mai facea asa frumos cum stiam eu, era un zambet nou, care-mi spunea „n-ai cum si nici nu vrei”. Am mirosit rafturi intregi de parfumuri picurate pe gaturi vulnerabile, doar ca sa uit parfumul care n-avea pret sau termen de expirare. Si cu cat miroseam mai multe, intelegeam ca parfumul ei si cu nasul meu au ajuns la o intelegere tacita la prima lor intalnire. Asa ca acum, nasul meu, nu mai miroase arome sa imi spuna instant ce sunt ele, ci imi spune doar ca nicio aroma nu mai este a ei.

Am atins sute de centimetri de piele si-am strans intre degete multe maini si parti de trupuri cucerite prea usor, pana am incercat sa-mi schimb amprementele degetelor si astfel sa nu mai am degetele care o atingeau pe ea. Si cu cat faceam asta mai des intelegeam ca degeaba as fi schimbat ceva, pentru ca ea se afla sub pielea mea, de cealalta parte a amprentelor mele…

Am…intirea ei a devenit o parte din organismul meu. Influenteaza celelalte functii ale vietii, are nevoile lui, reactiile lui. Dar asta este bine pentru ca nu ii mai simt prezenta decat atunci cand il lovesc fara sa vreau. Ca atunci cand dai, din greseala, cu piciorul in marginea patului sau cu mana in marginea mesei si te doare putin. N-o sa-mi tai nici mana si nici piciorul doar pentru atat. Desi, mai demult, ar fi durut mai putin asta decat transpalantul care s-a facut in corpul meu, fara sa semnez nicaieri ca as fi de acord cu asta si, astfel, m-am trezit intr-o zi, la pranz, cu cineva care sta in tot corpul meu. Nu se vede la nicio radiografie, nu are loc in retete stampilate si nici nu poate fi operat. Asa ca a trebuit sa ma obisnuiesc sa traiesc cu noul meu corp si vechiul meu suflet.

Dupa un timp am invatat ca, de fapt, in tot timpul asta, nu vroiam sa uit. Cum sa uiti pe cineva pe care stii ca trebuie sa-l uiti, dar ti-e teama ca, uitand, sa nu pierzi astfel tot ce-a mai ramas de la acea persoana, adica amintirile? De cele mai multe ori, intalnesti pe cineva si uiti de tine, spunand ca te-ai regasit. Cand toata fericirea se transforma in cea mai mare durere si vrei sa uiti acea persoana, spui ca vrei sa te regasesti. Tot pe tine insuti/insati. Deci, de fapt, noi mereu suntem in cautarea noastra, mereu cautam sa ne regasim. Doar ca uitam tocmai asta. Ca ne cunoastem si ca ne regasim prin ceilalti. Ca ei devin noi organe ale corpului nostru si se plimba de bunavoie prin noi ca sa ne ghideze. Ne arata drumul spre noi insine.

Mie nu-mi place sa uit. Nu vreau sa uit oameni sau perioade din viata mea doar pentru ca ce-a fost frumos odata a devenit, candva, cel mai rau. Daca pot sa ma regasesc si sa gasesc o alta fericire, construita pe ruinele unei alte iubiri, voi sti mai bine cum sa o construiesc pe urmatoarea, cu ziduri mai puternice. Ce este cel mai greu sa uiti este cum ai tu nevoie de acel om langa tine. Si asta mi-a fost cel mai greu sa uit, nu persoana in sine.

Acum, acea amintire nu mai sta intr-un organ din corpul meu, ci intr-o celula. De sange, nu de inchisoare. Este acolo, undeva, dar n-o mai simt. Se plimba prin venele mele fugarindu-se cu alte amintiri.

Dar am si uitat cat de demult se intampla asta…

Sursa:cornelilie.ro

http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/13875/uita-ma-dar-uite-ma.html

 

Iubiri sacre pana aproape de pacat

 

Pentru clipe scurte ca acestea in care gesturile sufletului nu cunosc control si cenzura, in care trupul uita de restrictii si complexe, in care gandurile se unesc in tacere odata cu jocul trupurilor, iar constiintele sunt adormite sub cloroformul uitarii, merita sa risti totul, chiar daca risti sa ramai cu nimic.

Stai senina pe marginea patului si degetele tale, deopotriva cu gandurile, incearca sa dezlege ecuatia imposibila a vietii... Pielea palmei este rosie si ustura. Nici nu ti-ai dat seama cand propriile unghii au patruns prea mult in carne… Cearsafurile ascund sub cutele lor tristeti spontane, urme din impletiri de carne si oase, viitoare regrete si mai ales, mai ales... puterea pacatoasa si supranaturala care te minte ca poti sterge totul cu buretele. Te vezi peste ceva timp blestemand pe “nenorocitul si infamul” care acum te face fericita. Dar sentimentul de recunostinta pentru ceea ce ai trait este mai presus de instinctul tau corect de a-i arunca in fata totul, de a-i refuza ceva. Infrunti privirile grele ale cunoscutilor care iti marturisesc ca mana ta a fost vinovata ca nu a vrut sa desfaca nimic. Poate chiar maine se desira firul... Maine poate nu o sa mai crezi in iubire, nu o sa mai scrii randuri in numele ei. Poate maine nimic nu o sa doara, nimic nu o sa se zdruncine....

In panza frumoasa de amintiri pe care ai construit-o cu inconstienta merita sa te prinzi din cand in cand… chiar daca nimeni nu o sa stie, chiar daca toti or sa vada doar zambete -posibil simulacru de nepasare!, chiar daca vei fi doar un suflet trist cu maini si picioare pierzandu-se infim si necunoscut in marea de suflete care isi asteapta cuminte la semafor farama de liniste. Ei nu au fost aici... sa vada, sa stie, sa simta ca tine, sa moara incet, sa renasca brusc, sa moara din nou, sa invie sub o forma noua care nu are nimic in comun cu cea care erai, sub o infatisare care doare, care calca cioburi pe interior... Ei nu vor fi. Doar tu cunosti adancurile. Doar tu stii adevarul gol-golut.

Daca pleaca? Daca ramane? Daca se mai intoarce vreodata? Daca numele si trupul ii sunt legate oficial de numele si trupul unei alte femei? Daca adopta pozitia preferata a tacerii si nu mai auzi de la el niciun cuvant in viata ta toata? Sa fugi tu prima intr-un loc in care preaplinul unei iubiri chinuitoare nu poate sa te ajunga? Sa il ajuti sa isi faca bagajele chiar daca vocea de dincolo de tine il implora muta sa ramana totusi? Valsati comuna si superba melodie a redefinirii? Va reinventati aluatul sufletului si maine ne prezentam ca fiind altii, aceiasi? Daca suferiti… daca suferi doar tu…? Cui ii pasa?... Tie chiar da?…. Nu e niciodata rost de lacrimi intr-o iubire in care ai cules de toate, care te-a consumat pana la lacrimi. Siropul amaraciunii nu este decat o data la mie de ani atat de dulce. Nu e rost de numarat timpii si de impartit "da" si "nu', mie si tie, poate noi, poate doar eu… Il avem pe 'acum", care e scurt, ah prea scurt, intotdeauna prea scurt… care ne cere totul si nu vrem, nu putem -nici nu ne-am dori!- sa-i servim pe masa absolutului clipa magica, prezenta. Chemarea ei e scurta si precisa. Putem lua totul si ramane cu nimic.

Ecuatia iubirii fatale nu se construieste cu coordonate precise si inguste. De ce nu iubiri interzise, iubiri care iti scutura viata din cap pana in picioare si te lasa rana vie? De ce sa nu consumi nebunia pana la ultima suflare? De ce sa nu capeti trairea hipnotica din cap pana in picioare? Ii simti inca imbratisarea ca te arde. Simti cum te va arde inca mult timp de acum incolo. Si stii ca poate nicio alta iubire nu o va stinge definitiv. Dar totusi… nu e nimic gresit cand iubesti atat de mult. Trairile supreme te inalta in experienta ta ca om. Controlul absolut il are doar libertatea, zeita ducace si haina pe care o numim pagan: trairea sublima. Departe de prejudecati, de lume, de ochi care te judeca, de suflete care te compatimesc si te inteleg, este aceasta clipa care te iarta si te stie, care iti memoreaza prezentul si te vindeca de tot raul urmator.

Cel putin nu te-ai jucat cu incercarea de a fi si ai vrut sa gusti paharul cu aroma de “a nu regreta nimic” pana la capat. Cred ca putini sunt cei care nu isi pierd capul, si sufletul, si sperantele, si visurile de iubire, si dorintele, si aproape, aproape totul cand se apropie cu disperare de ultima picatura de otrava ispititoare. Si pentru clipe scurte ca acestea - in care gesturile nu cunosc control si cenzura, in care trupul uita de restrictii si complexe, in care gandurile se unesc in tacere odata cu jocul trupurilor, constiintele sunt adormite cu cloroformul uitarii, exprimarea nu tine cont de dorintele hormonale si cauta intai implinirea celuilalt - merita sa risti toate amintirile tale vii.

.... El apare din nou in dreptul usii. Priveste tacand spre tine. Intelege la fel de bine. Ii zambesti. Stiintific si dincolo de puterea umana de intelegere, nu ai putea face altfel. Clipa aceasta face sa palpaie si sa usture fiecare fibra si colt de suflet. Dar pana la sfasiere si supliciu, clipa aceasta merita totul...

Dana Negoita

http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/4735/Iubiri-sacre-pana-aproape-de-pacat/

 

Ruine din iubire

Iubirea nu stie cand sa poarte umbrela, habar n-are sa se apere de vanturi, de ploi, sa se transforme in piatra, nici prin cap nu-i trece sa-si tina coloana vertebrala dreapta. Nu stie cand sa plece cu capul demn. Nu stie sa paraseasca, nu stie sa ramana acolo unde e dorita.

Eu stiu. Stiu ca pot. Stiu ca pot sa uit. Stiu sa iubesc ploaia, sa iubesc viata, sa nu blestem destinul mai mult decat trebuie, dar ea, iubirea, nu stie... Iubirea nu stie cand sa poarte umbrela, habar n-are sa se apere de vanturi, de ploi, sa se transforme in piatra, nici prin cap nu-i trece sa-si tina coloana vertebrala dreapta... Nu stie cand sa plece cu capul demn. Nu stie sa paraseasca, nu stie sa ramana acolo unde e dorita. Iubirea asta a locuit intr-un cladire veche, cu turnuri construite dupa forma visurilor si porti odinioara larg deschisa care acum s-au inchis. Ma intreb daca pe locul ei se mai poate construi ceva mai solid.

Iubirea asta nu a stiut niciodata sa zambeasca inapoi, sa ridice capul spre cer si sa-si consolideze radacinile in pamant. Iubirea asta nu mai locuieste intr-o casa. Pe vremuri stia. Si traia intr-o casa cu tapet la moda, cu visuri tesute, cu camere inalte si paturi de imbratisat zile si nopti intregi si habar nu avea ca tot ce pierzi nu ai avut. Iar eu zambesc. Ii zambesc acum. A trecut mult timp... Atata... A fost parte din tine. A trait in tine. A fost casa ta, ti-a fost cel ma dulce si odihnitor acasa. Din fosta casa tot ramane ceva.... un blestem, o legenda, o amintire, o piatra, o poveste bantuita de trecut, o poza salvata si ascunsa, ochi care te priveau pe dupa perdea... ceva care nu te lasa sa uiti.

Sunt fericita din nou. Fericita sa pot sa zambesc si sa imi trec privirea peste pozele cu tine, peste alte locuinte cu suflari de oameni si viata. Reusesc din ce imi ce mai bine sa imi controlez amintirile. Sunt stapana lor. Las doar ceeea ce imi produce placere sa iasa la suprafata. Dar nici ceea ce a fost rau, gresit, cum nu trebuia sa fie, nu ma mai atinge. Fac plimbari lungi pe unde ma poarta pasii. Nu e o intamplare ca trec zilnic pe langa acelasi loc gol si sa nu mai ma misca nimic. Au trecut parca secole intregi de atunci si ne despart parca eternitati si mai mari. M-am luptat mult cu mine. Si totusi nu pot sa nu ma intreb - de ce... de ce nu poti sa-ti faci inima sa bata cu mai putina durere cand treci pe locul in care azi sunt doar daramaturi? Au fost odinioara aici ziduri. In interiorul zidurilor s-au facut promisiuni. Au trecut cutremure peste ele, peste tot ce-a fost frumos si pur. Praf si miros de dureri vechi mai ies din ele. Amagiri... Fum... Praf... Oamenii care le-au rostit si urechile care le-au ascultat credeau in ele. Acum sunt doar niste daramaturi, exista doar piatra, pamant, moloz, ruine superbe, ruine de care iti este mila. Se mai inalta ceva din nimic?...

Dana Negoita

http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/3172/Ruine-din-iubire.html