Iubirea… nu e invincibilă!

Nu mi-aş fi imaginat că n-o să avem nici măcar o şansă. Acum, când e atât de târziu, îţi iert totul pentru că tu n-ai fost de vină, aşa cum nu am fost nici eu. Te iert pentru fiecare lacrimă şi pentru fiecare clipă amară, întrucât, în punctul în care-am ajuns, ele deja nu mai au nicio relevanţă. Am putut să cred că mi-ai fi putut fi amant, prieten sau iubit, am putut să plâng de dor şi să-ţi strig numele cu înverşunare. Am vrut să-mi fii totul. Atât de mult, încât, în naivitatea mea, am îndrăznit să cred că ai putea să te schimbi. Nu-nţelegeam că tu nu poţi fi altceva decât ceea ce eşti, iar dacă ea n-a reuşit să te facă să-ţi revii, eu, de ce-aş reuşi?

Te-am condamnat destul, şi cred că mi-a ajuns. M-am săturat de dezamăgiri, de sentimente care vin şi pleacă, şi care până de curând, nu am ştiut cât sunt de sincere. Mă aşez cu braţele încrucişate şi-mi privesc visul cum se năruie uşor. Îl văd cum îmi scapă printre degete precum nisipul, iar eu nu pot să fac nimic. Iartă-mă , nu pot să ne salvez. Aş da orice să nu fiu nevoită să spun asta, dar ştim amândoi că tu nu ai nevoie de mine, la fel cum eu nu am nevoie de un om ca tine. Ne-am face mult rău, mult mai mult decât cel care deja a fost făcut, şi cred că nu merităm asta. Nici eu, nici tu. Poate că meritam o şansă, amândoi. Dar vezi tu, există lucruri în viaţă cu care nu putem lupta, oricât de mult ne-am dori. Nu vreau să mă resemnez, să-mi caut alte drumuri şi altă iubire. Nu asta mi-am dorit pentru noi. Dar am de ales?

Nu te-aş condamna dacă n-ai avea curajul să renunţi la ea, eu nu-ţi pot oferi nimic din ceea ce ai acum. Eu doar ţi-aş pune sufletul în palmă, te-aş iubi, te-aş face fericit sau cel puţin aş încerca din răsputeri. Dar, să fim serioşi, astea sunt doar clişee pe lângă ceea ce reprezintă o reală nevoie şi prioritate pentru tine. Şi te-nţeleg. Aş vrea ca şi tu să-nţelegi că n-aş putea să trăiesc aşa cum eşti tu obişnuit să trăieşti, că nu eşti tocmai bărbatul cu care mi-am dorit să am copii.

E-adevărat că nu-mi pot scoate din minte vocea ta şi că, în continuare sunt atâtea lucruri pe care le iubesc la tine. Nu o să neg. Nu mai are rost. Odată ce am pus cărţile pe masă, nu mai contează câte lacrimi au curs în trecut. Iubesc aproape tot la tine. Dar asta nu-i suficient.
Noi doi am putea fi fericiţi doar pe o perioadă scurtă de timp. Un viitor comun e exclus. Am înţeles, într-un târziu, că noi n-o să fim împreună niciodată, nu aşa cum mi-am dorit. Cu câtă uşurinţă am scris asta, şi cât de mult mă doare de fapt.

Eşti totul pentru mine. Tu eşti iluzia mea, eşti visul meu frumos şi cel mai de preţ lucru. Dar nu pot face nimic pentru noi. Dă vina pe viaţă, dă vina pe soartă, noi doi n-am fost făcuţi să ne iubim. Mi-a fost dat să te port în suflet sub formă de vis neîmplinit. Mi-aş fi dorit atât de mult să fiu cu tine, şi-atât de bine ştiu că nu se poate… Degeaba mut eu munţii din loc pentru tine, dacă iubirea, de data asta, n-are puterea să învingă.

Cred în continuare că ai cea mai calmă voce pe care am auzit-o, cea mai caldă privire şi cele mai frumoase buze. Încă iubesc cu patimă atâtea părţi din tine. Dar asta nu-i suficient. Aşa cum nici iubirea nu-i suficientă atunci când nu poate fi vorba de un viitor comun. Nu e prima dată când mă conving că există lucruri mai puternice decât iubirea, dar e prima dată când afirmaţia asta mă arde atât de mult. Da, poate prea târziu pentru noi, am înţeles că nu iubirea ne face să fim ceea ce suntem, şi că acolo unde există piedici imposibil de înfruntat, ea nu e invincibilă.

Author: Roxanna Stoian

http://www.blow.ro/2012/04/23/iubirea-nu-e-invincibila/