Dacă te accepţi pe
tine, începi să accepţi totul. Dacă te respingi, respingi universul; dacă te
respingi, respingi existenţa. Dacă te accepţi, accepţi existenţa; atunci nu mai
ai nimic de făcut decât să te bucuri, să sărbătoreşti. Atunci nu te ai plângi de
nimic, nu mai pizmuieşti pe nimeni, te simţi recunoscător. Atunci viaţa e bună şi moartea e bună,
atunci bucuria e bună şi tristeţea e bună, atunci e bine să fii cu persoana
iubită şi e bine să fii şi singur. Atunci tot ce se întâmplă e bine, pentru că se
întâmplă din întreg.
Dar de secole întregi omul este
condiţionat să nu se accepte. Toate culturile din lume otrăvesc mintea omului,
pentru că toate se bazează pe o singură idee: ideea de îmbunătăţire, de
perfecţionare. Ele toate creează în om o stare de nelinişte – o stare de
tensiune între ceea ce este omul şi ceea ce ar trebui să fie. Orice „ar trebui”
creează nelinişte. Dacă există un ideal care trebuie înfăptuit, cum să fii în
largul tău? Cum să te simţi acasă? Nu poţi trăi nimic total, pentru că mintea
se gândeşte la viitor. Iar acel viitor nu vine, nu poate să vină, pentru ea
însăşi natură dorinţei îl face imposibil – când vine, îţi imaginezi alte
lucruri, îţi doreşti alte lucruri. Întotdeauna îţi imaginezi o stare de lucruri
mai bună şi astfel eşti veşnic neliniştit, încordat, îngrijorat. Aşa trăieşte
omenirea de secole întregi.
Omul deşteptat este cel care a scăpat din capcana societăţii, care a
înţeles că ideea de îmbunătăţire este pur şi simplu absurdă. Nu te poţi
îmbunătăţi singur. Dar ia aminte, nu spun că îmbunătăţirea nu se petrece, ci că
nu te poţi îmbunătăţi singur. Când nu mai cauţi să te îmbunătăţeşti, te
îmbunătăţeşte viaţa. În acea stare de relaxare, în acea stare de acceptare, viaţa începe să te
mângâie, viaţa începe să curgă prin tine. Şi când nu te mai plângi de nimic,
când în tine nu mai există pizma, înfloreşti.
Acceptă-te aşa cum eşti. Este cel mai greu lucru din
lume, întrucât intră în conflict cu educaţia ta, cu cultura ta. De la început
ţi s-a spus cum ar trebui să fii. Nimeni nu ţi-a spus că eşti bun aşa cum eşti,
toţi ţi-au introdus în minte diverse programe. Ai fost programat de părinţi, de
preoţi, de politicieni, de profesori, iar ideea a fost una singură – să te
îmbunătăţeşti, să te perfecţionezi. Nu contează cine eşti, trebuie să alergi
după altceva, continuu, fără odihnă.
Când eşti deschis,
întreaga existenţa începe să-şi toarne energia în tine. Atunci copacii sunt mai
verzi decât îţi par acum, atunci soarele e mai strălucitor decât îţi pare acum;
atunci totul capătă culoare. Altfel, totul e tern şi mohorât şi cenuşiu. Acceptă-te – asta înseamnă rugăciune.
Acceptă-te – asta înseamnă recunoştinţă. Relaxează-te în fiinţă ta – aşa a vrut
Dumnezeu să fii. Nu a vrut să fii în nici un alt fel, altminteri te făcea
altcineva. Te-a făcut pe tine, aşa cum eşti. Încercarea de a-ţi aduce
îmbunătăţiri este în esenţă încercarea de a-i aduce îmbunătăţiri lui Dumnezeu,
ceea ce este de-a dreptul stupid, şi nu vei face decât să înnebuneşti tot
încercând asta. Nu vei ajunge nicăieri, ci doar vei rată un mare
prilej.
Acceptă-te, acceptă-te
întru totul, fă din acceptare culoarea ta, caracteristica ta. Viaţa e gata în
orice clipă să îşi reverse darurile asupra ta. Viaţa
nu e zgârcită, existenţa dăruieşte întotdeauna din abundenţă — însă nu îi putem
primi darurile pentru că nu ne considerăm demni de a le primi. De
asta oamenii se agaţă de suferinţă – ea se potriveşte programării lor. Oamenii
se pedepsesc singuri în o mie şi unu de moduri subtile. De ce? Pentru că asta
face parte din programul lor. Dacă nu eşti cum ar trebui să fii, trebuie să te
pedepseşti, trebuie să-ţi provoci suferinţa. De asta oamenii se simt bine când
sunt nefericiţi, când suferă. Oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, şi
sunt foarte, foarte încurcaţi, stânjeniţi când sunt fericiţi.
Fiecare copil se naşte inocent. Noi îl facem să se
simtă vinovat, spunându-i: „Nu aşa ar trebui să fii. Ar trebui să fii aia”. Iar
copilul este natural şi inocent. ÎI pedepsim pentru faptul că este natural şi
inocent, şi îl răsplătim că este artificial şi viclean. ÎI răsplătim pentru faptul
că e fals — toate recompensele noastre sunt pentru oameni falşi. Nu răsplătim pe
nimeni care este inocent; nu avem nici o consideraţie faţă de el, nu avem nici
un respect pentru el. Inocentul
e condamnat, inocentul e considerat aproape un infractor. Inocentul esue
considerat prost, în timp ce vicleanul e considerat inteligent. Omul fals este
acceptat – omul fals se potriveşte cu societatea falsă.
Toată viaţa ta nu e
decât un efort de a te pedepsi tot mai mult. Tot ce faci este rău, aşa că
pentru fiecare bucurie trebuie să te pedepseşti. Chiar şi atunci când, în ciuda
ta, bucuria vine, când uneori Dumnezeu se izbeşte de tine şi nu poţi să-l eviţi,
imediat începi să te pedepseşti. Ceva nu e în regulă, cum i se poate întâmpla
un astfel de lucru unei persoane oribile ca tine?
De fapt, când cineva te iubeşte, chiar
te miri: „Cum – pe mine? Mă iubeşte cineva pe mine?” Şi în mintea ta apare
ideea: „Mă iubeşte pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, dacă ar vedea
prin mine, nu m-ar iubi în veci!” Astfel încep îndrăgostiţii să se ascundă unul
de celălalt. Păstrează multe lucruri pentru ei înşişi, nu îşi dezvăluie
secretele din cauză că se tem că în clipa în care îşi deschid inima, dragostea
va dispărea. Deoarece nu se pot iubi pe sine, cum să conceapă că altcineva îi
iubeşte?
Iubirea începe cu iubirea de sine. A fi egoist şi a fi plin de tine sunt
două lucruri diferite. Nu fi narcisist, nu fi obsedat de tine însuţi, ci
iubeşte-te firesc. Iubirea de sine naturală este obligatorie ca să poţi
iubi pe altcineva. Numai din ea se naşte iubirea pentru altcineva.
Acceptă-te, iubeşte-te, eşti creaţia lui Dumnezeu. Ai pe tine semnătura lui
Dumnezeu şi eşti deosebit, unic.
Nimeni nu a mai fost ca tine şi nu va mai fi ca tine – eşti pur şi simplu
unic, incomparabil. Acceptă acest lucru, iubeşte acest lucru şi sărbătoreşte-l,
şi atunci vei începe să vezi unicitatea celorlalţi, incomparabila frumuseţe a
celorlalţi. Iubirea este posibilă numai atunci când există o acceptare deplină
a sinelui, a celuilalt, a lumii. Acceptarea creează mediul în care creaţi
iubirea, în care înfloreşte iubirea!
Osho –
Intimitatea. Încrederea în sine şi în celălalt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu