Vorbesc mult. Uneori. Atunci cand sunt cu oameni dragi, in
momentele in care ma simt bine si foarte bine. Vorbesc despre orice, cu dezinvoltura,
atunci cand simt ca sunt ascultata, ca interlocutorul se simte confortabil in
prezenta mea si ca vorbele mele nu sunt doar vorbe aruncate in vant si in timp,
fara noima, fara valoare, fara substanta.
Cand sunt fericita vorbesc cu ochii si doar
apoi in cuvinte. Si caut ochii care sa priveasca in ai mei si sa inteleaga mai
mult decat vorbele mele care nu sunt niciodata indeajuns, niciodata ancorate
destul de adanc in profunzimea pe care ma stradui sa o scot la suprafata ca sa
fie simtita. Nu vazuta. Nu admirata. Nu neaparat acceptata. Doar simtita si
inteleasa.
Vorbesc mult. Dar nu atat de mult cat as
putea. Nu atat de mult cat cuprinde mintea mea intr-o fractiune de secunda.
Cate ganduri, cate impresii, cate trairi, cate intrebari, cata nevoie de intelegere.
Vorbele se insiruie singure ca niste margele pe o axa atemporala si pleaca
cateodata prea departe de firul originar al povestii. Si atunci fac un nod si
le aduc inapoi, le imblanzesc si le oranduiesc cuminti in dialogul din care au
evadat ….
Vorbesc mult si vorbesc cantat. Cu vocale
lungi, pline, cu ecouri inradacinate in Apusenii cu maruntaie de aur. Vorbesc
zambind, vorbesc daruind. Vorbesc sadind in cel care ma asculta o farama din mine.Ceva de care isi poate aduce aminte. Sa fie mai mult decat
ceva conventional sau impersonal, mai mult decat voce, mai presus decat
simplele cuvinte.
Cateodata, vorbele mele se lovesc de un zid.
Si simt acest lucru aproape organic. Atunci cand interlocutorul e, dar nu e
acolo. Cand ochii sunt in ai mei, dar privirea e departe, e absenta. Cand ai
strafulgerarea de gand ca incerci sa incalzesti cu trupul tau o lespede rece.
Cand raspunsurile sunt destul de corecte ca sa-ti dea senzatia ca esti ascultat
iar vocea voit ferma, ca sa fie convingatoare si sa-ti reconfirme implicarea.
Dar eu simt. Atunci. Pe loc. Si involuntar ma
strang in mine, ma chircesc aproape cu durere, inchid portile gandurilor si
reprim ordinea fireasca sau poate nefireasca a cuvintelor. Pe fata mea isi
gasesc lenese locul ridurile de expresie. Stralucirea ochilor paleste
instantaneu. Cantul din voce se stinge.
Si atunci doar vorbesc. Doar cat e nevoie.
Doar cat trebuie. Doar ce trebuie. Cum trebuie. Si nu e nimeni acolo ca sa
observe tacerea mea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu