Realitatea noastră
este creată în funcţie de cine credem că suntem. De identitatea pe care ne-o
asumăm. Trăim adevărul, iubirea şi libertatea acelei identităţi. Transformarea
interioară este lărgirea identităţii până la descoperirea integralităţii Fiinţei.
Este punctul în care Adevărul, Iubirea şi Libertatea devin complete.
Jocul cosmic al
identităţii
Transformarea interioară care se petrece cu
noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre.
Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul
coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel
soi de amnezie al adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a
fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba
dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de
joc, va interveni uitarea. Identificarea cu nivelurile dense ale propriei
noastre Creaţii devenea astfel perfectă. Important aici este faptul că ne-am
asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai
teribil pentru o fiinţă conştientă, decât să-şi piardă identitatea, conexiunea
cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea
în mod conştient ? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram.
Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru,
partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge, a rămas undeva, în
aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a coborâ în materie. În schimb,
partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au
trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele
omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat
identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc.
Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în
întrega Creaţie care nu au avut niciodată curajul de a coborâ în teribilul joc
al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o
facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment.
Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică
spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a
făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată
memoria sufletului să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de
fiinţe inefabile.
A-ţi trăi propria
creaţie
De ce era nevoie de acest «joc cosmic » aşa cum
îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu edevărat devât ceea ce trăim.
Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi
acel « lucru », pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre
cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin
experienţă. Nu poţi « cunoaşte » iubirea sau adevărul sau libertatea. Le poţi
doar trăi. Experienţă. Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o
trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră Creaţie pentru ca
expansiunea acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar coborâ în
propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi
vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician
care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care
suntem îşi trăiesc propria Creaţie în materie. În ultimă instanţă este o
chestiune de expansiune a acestei Creaţii, căci dimensiunea materială, densă,
este cu adevărat vârful de expansiune al Creaţiei. Creatorul se experimentează
pe Sine. Nu este suficientă « ideea » (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de
experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia.
Treptele identificării
Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei Creaţii,
în materie, în corp fizic, ne-am identificat în prima fază cu acesta. Am trăit
iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât.
Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate.
A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o
conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu
această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru.
Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am
crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică,
iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la
revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni
de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea
trupului.
Rolurile. Apoi am început să ne întrebăm cine suntem
noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care
ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a
ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în
sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de
transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am
fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut şi altele
nu, şi astfel astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se
scindase în două, partea inefabilă şi cea care coboară în materie, în acelaşi
fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii
aflate într-un etern dans al polarităţilor : bine-rău, întuneric-lumină etc.
Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de intrumentul gândirii.
Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit « întuneric, rău » etc,
le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse
deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de
dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească,
cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule,
căci Creaţia infinită şi multidimensională, nu poate fi adminstrată cu
instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre
ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest « ceva » a
fost şi el împărţit în două. Partea luminoasă, eterică a fost numită dumnezeu,
suflet, sine superior sau i s-au dat identităţi divine : zeii tuturor
mitologilor. Partea întunecată, densă, a fost numit diavol sau altfel. Astfel,
umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le
asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi Creaţia,
împărţind-o în polarităţi fundamentale.
Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase
astfel identităţii primare, aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale
diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate.
Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe
care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-au făcut să trăim întregul
spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu
rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în
această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se
năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe dar şi ale bucuriei
dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem,
şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile
curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi
geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult
decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile
noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor
fundamentale.
Mintea. Mai era un pas până la timpurile în care o
nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să
ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a
analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a
identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai
primejdioasă. Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii,
emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte
identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie
fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit
dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au
dispărut, doar au fost mai adânc îngropate. De-obicei în jumătatea întunecată a
fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii
în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai
iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este
ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele
prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit
dintotdeauna « iubire ». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic
antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu
mintea sa, o dimensiune a inimii, în care Creaţia putea fi mai curând simţită
decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu
dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate
timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu
a devenit posibilă decât în timpurile noastre.
Aspectele Adevărului
Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela
al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă,
conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce
vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele Adevăr
transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu
corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în
aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie,
aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate
parţială, trăieşte un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica
de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea
este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta
generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi
adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar
parţială.
Ea se modifică,
creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută
la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul
meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide,
copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.
Mai departe voi trăi
realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre
intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod
evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care
vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă
identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.
Expansiunea adevărului personal aşa cum îl
experimentează umanitatea atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea.
Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi.
Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei
care, în cele din urmă îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa
cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său
raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a
identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite.
Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa
către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu
funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar
redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul
sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem
experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate
identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile
noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct,
cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi
pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii.
Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau
într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această
criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de
evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în
istoria umanităţii.
« Cunoaşte-te pe tine
însuţi », spunea o iscripţie pe
templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul
Cuvântului solar. În interior se află adevărul. « Împărăţia cerurilor se află
în voi », spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns
în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale,
aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un
alt răspuns la întrebarea « cine sunt eu ? » Care este pragul ultim al
descoperirii de sine ? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă,
ceea ce se petrece în noi este Jocul divinităţii care se descoperă pe ea
însăşi, experimentându-şi Creaţia. Dar pragul pe care noi îl trecem acum este
descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai
subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul
care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat
odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de
transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de
sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul
inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi
cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe :
continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi
dinamice, sau încetăm să facem acest lucru, alegând să simţim această realitate,
redându-i unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul
de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus
Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea.
Poarta sacră
De câte ori nu am
auzit sintagma « dumnezeu este iubire » ? Sau « noi suntem iubire ». Câţi
dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, « dacă dumnezeu este iubire şi noi
suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest
fel ? » De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu
numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris,
nu este iubirea aşa cum o concep aspectele nostru umane. Acela care a făcut
cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost
Cristos. Abia odată cu el, umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea
parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari,
rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul Iubirii divine,
complete, integrale, era experimentat. Trăit. Umanitatea de rând nu avea acces
şi nu era pregătită poate pentru acest aspect al Adevărului. În templele
Egiptului antic şi în cele ale orientului mijlociu, în întreaga Europă veche,
la Delfi şi Eleusis, dar şi templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau
revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre
identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea
corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea
emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende dincolo, în spaţiile vaste ale
Fiinţei. Ei descopereau de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu
divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a
propriei fiinţe. Zeul era încă odată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu
putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei.
Adevărul despre porţile Fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de
mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al
Adevărului.
Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos.
El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă,
trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a
fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a
devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă.
Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a
cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate
pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o
trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură,
completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a petrecut
mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din
experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă
de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în
acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei
umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea
s-a copt. Adevărul integral şi Iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi
oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a
inimii poate fi trecută.
Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în densitate
ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al
adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi
complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că cuntem
doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a
iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea.
În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă
irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de
iubire. Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem
muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate
dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga Creaţie
este uitată. Identitatea parţială, care generează în adevăr parţial, conduce la
trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început.
Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate
fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine. Ne urâm trupul de fapt,
pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem,
pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul aceste
identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea desigur un aspect
parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un
corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea. Suntem identificaţi
cu aspectul nostru cel mai limitat.
La nivelul identificării cu rolurile noastre,
după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un
aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea « cine sunt
eu », umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii. La baza
tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim
toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi
copii, prietenii şi « ceea ce este al nostru », ca şi cum am fi noi înşine.
Este de fapt o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict
corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin
ca fiind « ale noastre ». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct
faptul că ne pasă de altcineva decât de propria nostră supravieţuire, la fel de
mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea
noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel
este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în
clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un
cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem
deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale
identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă
polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt.
Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu
celălalt.
Foarte interesant este faptul că aceast aspect
al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este
sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb
energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri.
Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile
noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul
pierdut. Devenim căutătorii iubirii, într-un partener, într-un copil, într-un
prieten, într-un animal din pricina acestui sentiment de incompletitudine.
Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne
împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm ceea ce ni
se pare că lipseşte, înafară.
Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este
şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte
roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi
amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive.
Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce
în ce mai complexe. Uneori revenim în roluri asemăntoare de multe ori, atunci
când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem
purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri
neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este
karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de
felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce
contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă
formă.
Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai
largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte
corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă
a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între
iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei
etape a experienţei noastre umane. Tot ceea nu iubim, respingem. Iar ceea ce
respingem şi considerăm străin de noi, ne înspământă. De aici la a considera o
ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a
identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci
înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una
nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu
emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei,
familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii,
religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu
noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o
chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu.
Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau
nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se
petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar,
în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe
sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult
înafara noastră, cu atât frica este mai mare
Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al
spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a
realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă. A crescut odată cu
noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Ea este aceea cu ajutorul căreia
am operat în interiorul dualităţii. Eu- celălalt, înăuntru-înafară,
cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument
destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem
chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «
lumii de dincolo » ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se
teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e
mai strănă ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm
complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.
Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne
identificăm, pe lângă, corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme
de gâdire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune, ceea ce
credem despre noi îşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul
nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul
identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi
univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră
înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de
valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi
pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al
fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care
se teme de extratereştrii –străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce a
purtat bătălii intestine în toată istoria sa. Mintea care orchestrează tot acest
spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea
pare să fi dispărut cumva în faţa aceste avalanşe a raţionamentului rece.
Dar nu este aşa, căci minţile cele mai
strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe,
de a evalua existenţa. Ele descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei
omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează
marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca
realitatea şi a o accepta şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă
acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat
vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim,
există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe
care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost
disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.
În clipa în care reuşim să facem schimbarea de
la a gândi realitatea la a simţi realitatea « cu inima », descoperim, dincolo
de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult
decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi mai multe decât emoţiile noastre,
am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna,
stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în
vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte. Descoperim
deasemeni adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci
putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine
nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu
celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată. Descoperim că
« iubita mea », « copilul meu », « tatăl meu » sunt de fapt suflete ca şi noi,
complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin
conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic, şi
cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor
roluri pe care le-am jucat cu toţii. Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu
nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din
identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de
salvat, de ajutat, aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi
faţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de
câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este
faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din
trăirea directă a Adevărului a cine suntem cu adevărat, din descoperirea
adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul
cosmic al încarnării.
Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl
putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află
eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea
Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi
libertate.
Aspectele libertăţii
Aşa cum adevărul despre noi înşine vine
înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim
adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu
putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. « Adevărul vă va
face liberi ». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a
fiinţei, conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care
aduce libertatea completă.
Ce înseamnă libertate ? Libertate faţă de ce ?
Suntem obişnuiţi după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am
raportat mereu la « exterior », să ne definim libertatea ca pe o independenţă
faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior nu este decât ceea ce
am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi
identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine,
iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, am expansionat, aspectele cu
care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am
descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi
gândurile noastre nu erau decât auto-limitări. Graniţe arbitrare între noi
înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce
suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata libertate este o libertate
interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură
ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre,
ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un
vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine.
Faptul că suntem mai mult decât corpurile
noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a vut nevoie de prea multe
dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre,
emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că
sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul
l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un
obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă,
în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv
corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar
rolurile noastre care ne-au intrat în sânge ?
Libertatea faţă de
aspecte
Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am
jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri.
La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre
ceea ce suntem. Un exemplu simplu : cândva am crezut că misiunea mea era aceea
de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu
salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar
nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi desigur
încercasem să o salvez pe perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi
care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau
iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă. Eram eu liber ? Erau
ele libere ? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului
pe care îl jucam. Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire,
o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât
printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim roluri, modele de
comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi
poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin
de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora,
pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel nu sunt decât
identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală
masculin feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre
fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată
vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste
aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de
acestea.
Eliberarea de emoţii
Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au
devenit un mod de a trăi, de a aduce energie în această dimensiune densă a
încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu,
depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum
descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care
modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm
de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e
foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală,
merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările
energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai
niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum
aduce starea e prezenţă şi de conştienţă faţă de sine, eliberarea de sub
imperiul emoţiei ? Atunci când suntm prezenţi în noi înşine, conştienţi de
pariţia oricărei emoţii, oricărui gând, atunci abia putem alege dacă ne vom
identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea sau
doar o vom observa până la dizolvare. Aceasta este un dintre cele mai
importante forme ale eliberării interioare. Eliberarea de emoţie. În multe
cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor cpacităţi pe
care nu ni le-am imaginat nicicând.
Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care
ne-au creeat realitatea interioară şi prin reflexie pe cea exterioară, abia
atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri
care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi
experimentăm starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O
libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub
imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc, nu ne mai temem de ceea ce vor
spune sau crede ceilalţi despre noi ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi
în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce
rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai
petrece viaţa încercând să corectăm « erorile » lumii exterioare în funcţie de
propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în
faţa noastră.
Eliberarea de
identificarea cu mintea
Cel mai important lucru pe care-l dobândim este
naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa
spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori
conştienţi.
Descoperim repede deasemeni legătura
indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează
emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor
coporale. Facem astfel primul pas către eliberarea conştientă de dictatura
modelelor de gândire. La fel ca şi modelele de comportament care au asociate
anumite roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la ralitatea
exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale
noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi
pe noi înşine, de famile, şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie,
cultură etc etc Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea,
pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem prizonieri în sisteme de
convingeri pe care ni le asumăm ca fiind « ale noastre » şi pe care apoi le
apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne
identificăm cu ele.
Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe
inteligente, raţionale şi puternice. Suntm prizonierii uneo realităţi
prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este
capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee
prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt pentru că ştim cum îl cheamă şi
unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi
realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem
despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită. Trăim
astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe
deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii
liniare a realităţii, oferită de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în
loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip
de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la
înstrăinarea de natura profundă a ralităţii, putem să avem o imagine asupra
superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de
această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de
paradigmă care este una a prozonieratului interior. Suntem de fapt sclavii
inconştienţi ai sistemului cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi
propria conştienţă.
Adevăr şi libertate
Întodeauna au existat oameni care au cunoscut
adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au
fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care
nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul în ciuda celui
oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există
opresor fără victimă. Noi suntem aceia care am creat sistemul, căci noi am
jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar
firmituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi sub forma
adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.
Libertatea nu este despre drepturile omului,
drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se
referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre.
Adevărat libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub
identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu
dogmele pe care le-am validat. Libertatea este în ultimă instanţă o chestiune
de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce
suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din
propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin
intermediul emoţiilor noastre, al friciilor, al credinţelor noastre. Nu mai
putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar
adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită.
Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci
descoperim că şi puterea este o iluzie. Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi
supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat,
nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri,
atunci da, putem fi închişi, ucişi etc, căci realitatea noastră este cea a
trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi
supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice
etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se
destramă, ne detaşăm de ele. Dacă credem că suntem gândurile noastre şi
sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false
idealuri colective în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de
convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de
convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele
dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.
Un fel de Epilog
Toate acestea merg împreună şi fac parte din
marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a Creaţiei.
Noi adică. Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea
nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim
la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată
cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această
călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar
nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură
inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume
avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale
uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în
dimensiunile cele mai dense ale Creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii
asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de
ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar
am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale
propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult
decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul
materiei celei mai dense. Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfel
am deschis calea şi pentru alţii. Căci la aceste niveluri orice experienţă
personală schimbă experienţa întregii Creaţii. Această superbă specie
spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie, poartă numele de
Umanitate. Noi suntem Aceia.
Horia Turcanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu