De multe ori am auzit in ultimul timp, ca este din ce in
ce mai greu sa ne gasim perechea, sa ne intelegem cu ceilalti. Ca este greu sa
ne facem prieteni. Cu toate ca traim intr-o societate care incearca sa ne ofere
bucurii si tot felul de produse care ar trebui sa ne imbunatateasca atat viata,
cat si pe noi ca oameni.
Si totusi nu suntem fericiti pe deplin, bucuria ne este atat de efemera. De ce? Nu ar trebui ca toate cate le avem (sau toate experientele acestea prin care noi ne satisfacem dorintele) sa ne implineasca?
Nevoia de judecata
Cred ca traim intr-o mare capcana ce ne-a intins-o vrajmasul. Pentru ca suntem atat de bombardati cu reclame si prezentare de produse, incat psihicul nostru nu mai poate judeca care ne este intr-adevar dorinta. Ce avem nevoie in viata noastra. Dorinta si nevoia ne sunt create de "ei", cei fara chip si dragoste de noi, "ei" adorand doar banul. Iar astfel ne este atat de "violata" libertatea, pana in clipa in care obosim sufleteste si trupeste!
Discernamantul de care cu totii avem nevoie in viata, este pe cale de disparitie; pentru ca ne incredem mai mult in firmele producatoare decat in Hristos care ne spune: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarat si Eu va voi odihni pe voi". Dorim intens o plecere sau o bucurie, uitand ca tot ce avem acum este trecator.
Au reusit pe toate caile ce acum le au la dispozitie (mass - media si mai ales internetul) sa ne transforme in "clienti" (obiecte fara chip), intr-o asa masura incat si noi la randul nostru, nu putem vedea ca cel de langa noi nu este "client" sau produs, ci suflet. Iar sufletul nu se poate cumpara si nici nu se intretine cu placeri din ambalaje, ci are nevoie de sentimentul care in noi a amortit. Iubind pe cel de langa mine si nu placerea, ma va ajuta sa ma dezmortesc sufleteste.
Avem impresia ca daca dau ceva trebuie sa si primesc. Prin faptul ca platesc ceea ce-mi doresc de fiecare data cand am posibilitatea si simt nevoia, am ajuns in imposibilitatea sa mai vad si nevoia celuilalt. Si cu ajutorul acestei societati de consum in care traim, incet - incet imi alimentez egoismul pana la masura in care devin incapabil sa mai dau fara sa iau. Atunci cand nu primesc ce astept, ma tulbur atat de tare incat nu pot gandi ca poate cel de langa mine in clipa in care eu cer, el nu poate darui. Dar asta nu inseamna ca nu ma iubeste!
Pastrati masura
Binevoit-a Domnul sa fim crestini si sa-I purtam Harul, fie am constientizat sau nu; iar modelul nostru in viata ar trebui sa fie numai Hristos! Dar suntem atat de "incetosati" si chiar orbiti de intunericul dorintei pacatoase, incat nu realizam ca dragostea pentru lumea aceasta este mai mare decat iubirea care ar trebui sa fie data Lui.
Poate o sa ma intrebati: "este pacat?". "Da. Atunci cand pun placerea mea mai presus de bucuria ca sunt crestin. Iar pe fratele meu il vad numai cand imi poate oferi ceva". Haideti totusi acum, pana nu este prea tarziu, sa punem un inceput bun prin a-I da slava Lui Dumnezeu pentru tot ce avem, sau nu avem!
Bineinteles ca fiecare din noi si da si vrea sa primeasca, insa important este cum? Am putea cantari putin lucrurile gandindu-ne ce cerem si de ce, dar ne aflam intr-o continua alergatura ce ne fura ragazul de a gandi cat de folositor ne este ceea ce vrem.
"Toate - mi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos" spunea Sfantul Apostol Pavel. Suntem insa atat de maturi duhovniceste incat sa deosebim nevoia de satisfacerea placerii? De multe ori le confundam, de aceea tristetea ia locul bucuriei…
Lucrul cel mai bun este masura, echilibrul ce trebuie sa existe intre "a da" si "a lua"; nu voi reusi sa am masura daca privesc viata numai prin prisma dorintelor mele, ci ar trebui sa vad si lipsa celuilalt sau durerea lui; nevoia lui de a fi iubit ca suflet, ca om. Este nevoie sa iau, sa am; dar Ii multumesc si Domnului ca a incuviintat sa iau, sa am?
Acest timp ce il avem la dispozitie ne-a pus pe calea satisfacerii, insa nu aceasta ne ajuta sa ne impacam cu noi sau mai mult decat atat sa ne impacam cu Domnul, ci nu face decat sa ne indeparteze de Harul primit la Sfantul Botez, de cel de langa noi care are nevoie sa fie si el iubit si pretuit; si nu in ultimul rand, de Hristos. Aceasta este cauza singuratati de azi…
Calea adevarata
Nu aceasta-I calea noastra, ci calea dragostei care: "este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, NU CAUTA LA ALE SALE, nu se aprinde la manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar". (1 Cor. 13, 4-5)
Poate daca am simti mai puternic prezenta lui Hristos in viata noastra, nu am mai fi atat de cautatori ai placerilor lumesti. Dar nu simtim profund aceasta tocmai pentru faptul ca prin aproape tot ceea ce facem ne indepartam de El, facand de cele mai multe ori ceea ce nu este bineplacut Lui. Este insa pacat mare sa negam prezenta Lui in viata noastra! Este ca si cum as spune ca soarele nu rasare si pentru noi, ci numai pentru ceilalti! Depine de fiecare din noi daca vrea sa priveasca la frumusetea soarelui gandindu-se la binefacerile lui, sau sa se inchida intr-o camera cu geamurile inchise si jaluzelele trase. Caci El Mantuitorul nostru este singurul care ne respecta pe deplin libertatea si ne lasa timpul necesar sa ne decidem ce dorim cu adevarat in viata.
Pe om trebuie sa-l cunosti ca sa-l iubesti, pe Dumnezeu trebuie sa-L iubesti ca sa-L cunosti!
Si totusi nu suntem fericiti pe deplin, bucuria ne este atat de efemera. De ce? Nu ar trebui ca toate cate le avem (sau toate experientele acestea prin care noi ne satisfacem dorintele) sa ne implineasca?
Nevoia de judecata
Cred ca traim intr-o mare capcana ce ne-a intins-o vrajmasul. Pentru ca suntem atat de bombardati cu reclame si prezentare de produse, incat psihicul nostru nu mai poate judeca care ne este intr-adevar dorinta. Ce avem nevoie in viata noastra. Dorinta si nevoia ne sunt create de "ei", cei fara chip si dragoste de noi, "ei" adorand doar banul. Iar astfel ne este atat de "violata" libertatea, pana in clipa in care obosim sufleteste si trupeste!
Discernamantul de care cu totii avem nevoie in viata, este pe cale de disparitie; pentru ca ne incredem mai mult in firmele producatoare decat in Hristos care ne spune: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarat si Eu va voi odihni pe voi". Dorim intens o plecere sau o bucurie, uitand ca tot ce avem acum este trecator.
Au reusit pe toate caile ce acum le au la dispozitie (mass - media si mai ales internetul) sa ne transforme in "clienti" (obiecte fara chip), intr-o asa masura incat si noi la randul nostru, nu putem vedea ca cel de langa noi nu este "client" sau produs, ci suflet. Iar sufletul nu se poate cumpara si nici nu se intretine cu placeri din ambalaje, ci are nevoie de sentimentul care in noi a amortit. Iubind pe cel de langa mine si nu placerea, ma va ajuta sa ma dezmortesc sufleteste.
Avem impresia ca daca dau ceva trebuie sa si primesc. Prin faptul ca platesc ceea ce-mi doresc de fiecare data cand am posibilitatea si simt nevoia, am ajuns in imposibilitatea sa mai vad si nevoia celuilalt. Si cu ajutorul acestei societati de consum in care traim, incet - incet imi alimentez egoismul pana la masura in care devin incapabil sa mai dau fara sa iau. Atunci cand nu primesc ce astept, ma tulbur atat de tare incat nu pot gandi ca poate cel de langa mine in clipa in care eu cer, el nu poate darui. Dar asta nu inseamna ca nu ma iubeste!
Pastrati masura
Binevoit-a Domnul sa fim crestini si sa-I purtam Harul, fie am constientizat sau nu; iar modelul nostru in viata ar trebui sa fie numai Hristos! Dar suntem atat de "incetosati" si chiar orbiti de intunericul dorintei pacatoase, incat nu realizam ca dragostea pentru lumea aceasta este mai mare decat iubirea care ar trebui sa fie data Lui.
Poate o sa ma intrebati: "este pacat?". "Da. Atunci cand pun placerea mea mai presus de bucuria ca sunt crestin. Iar pe fratele meu il vad numai cand imi poate oferi ceva". Haideti totusi acum, pana nu este prea tarziu, sa punem un inceput bun prin a-I da slava Lui Dumnezeu pentru tot ce avem, sau nu avem!
Bineinteles ca fiecare din noi si da si vrea sa primeasca, insa important este cum? Am putea cantari putin lucrurile gandindu-ne ce cerem si de ce, dar ne aflam intr-o continua alergatura ce ne fura ragazul de a gandi cat de folositor ne este ceea ce vrem.
"Toate - mi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos" spunea Sfantul Apostol Pavel. Suntem insa atat de maturi duhovniceste incat sa deosebim nevoia de satisfacerea placerii? De multe ori le confundam, de aceea tristetea ia locul bucuriei…
Lucrul cel mai bun este masura, echilibrul ce trebuie sa existe intre "a da" si "a lua"; nu voi reusi sa am masura daca privesc viata numai prin prisma dorintelor mele, ci ar trebui sa vad si lipsa celuilalt sau durerea lui; nevoia lui de a fi iubit ca suflet, ca om. Este nevoie sa iau, sa am; dar Ii multumesc si Domnului ca a incuviintat sa iau, sa am?
Acest timp ce il avem la dispozitie ne-a pus pe calea satisfacerii, insa nu aceasta ne ajuta sa ne impacam cu noi sau mai mult decat atat sa ne impacam cu Domnul, ci nu face decat sa ne indeparteze de Harul primit la Sfantul Botez, de cel de langa noi care are nevoie sa fie si el iubit si pretuit; si nu in ultimul rand, de Hristos. Aceasta este cauza singuratati de azi…
Calea adevarata
Nu aceasta-I calea noastra, ci calea dragostei care: "este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, NU CAUTA LA ALE SALE, nu se aprinde la manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar". (1 Cor. 13, 4-5)
Poate daca am simti mai puternic prezenta lui Hristos in viata noastra, nu am mai fi atat de cautatori ai placerilor lumesti. Dar nu simtim profund aceasta tocmai pentru faptul ca prin aproape tot ceea ce facem ne indepartam de El, facand de cele mai multe ori ceea ce nu este bineplacut Lui. Este insa pacat mare sa negam prezenta Lui in viata noastra! Este ca si cum as spune ca soarele nu rasare si pentru noi, ci numai pentru ceilalti! Depine de fiecare din noi daca vrea sa priveasca la frumusetea soarelui gandindu-se la binefacerile lui, sau sa se inchida intr-o camera cu geamurile inchise si jaluzelele trase. Caci El Mantuitorul nostru este singurul care ne respecta pe deplin libertatea si ne lasa timpul necesar sa ne decidem ce dorim cu adevarat in viata.
Pe om trebuie sa-l cunosti ca sa-l iubesti, pe Dumnezeu trebuie sa-L iubesti ca sa-L cunosti!
Arhim. Siluan Visan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu