Viața trebuie iubită
și punct.
E gol. E gol pușcă sufletul ăsta.
Singurătatea îl înconjoară pe dinapoi și pe dinainte si-și pune bratele peste
el… așa, ca într-o sărutare apăsată și lungă. În fond, dacă-l strivești cu
zilele, bietul suflet, la ce-i bun să respire în tine? Viața-i pentru
iubit, nu-i pentru visat. Dra-gos-te!
Vezi dumneata..?! Teama asta de
trăire până la fund a vieții, mă face să ratez anii tineri care-mi
sunt oferiți ca un cec în alb. Și nu, nu mă refer la trăirea aia imorală,
la eternul vagabondaj, ci la simpla trăire frumoasă care te motivează să tot
viețuiești, în fiecare zi, mai mult decât ieri.
De curând – cam de-o viață să fie…?! –
am deschis larg ușa celor mai superficiale vibrații: încărcăm terabiți de
amintiri online și eliminăm emoția care ne-ar fi implinit sufletul. Suntem
“aproape fericiți”, dar mereu obosiți de lungile noastre pelerinaje –
nici nu ne gândim să prindem peri albi la același loc de muncă așa cum au
îmbătrânit părinții noștri; ne închidem opac sufletul de fiecare dată când
cineva încearcă să ne descopere, să ne dezvelească până într-acolo unde începe
cunoașterea. Des, dar prea des, ne prefacem că nu observăm izolarea socială și
ne lustruim viețile în funcție de cele mai noi accesorii, indiferent că vorbim
despre atitudine, personalitate sau caracter. De convingeri și credințe,
valori sau datini nici nu mai poate fi vorba.
Și, o dată cu modernismul ăsta forțat,
am început și eu să îmi pierd vremea într-un mod stupid, digitalizându-mi
viața: condeiul l-am înlocuit cu tastatura touch screen, emoțiile cu
like-urile, plăcerea unei amintiri cu opinii absurde. Și fără să îmi dau seama,
întreaga viață interioară mi-o împart cu… biții Internetului, cu flirturile
virtuale inepte. Și-apoi, ce minți izolate cutreieră dorința de împlinire? Ce
fel de formule devenim? Trăiesc din convingerea faptului că omul, pe lângă
instinctul de iubire, s-a născut cu certitudinea unui set de valori și
credințe.
Adesea ne scapă esențialul: miracolul
nostru, viața noastră! Viața trebuie iubită și punct. Pentru că, prin definiție,
ea înseamnă fericire. Iar fericirea ajunge mai precisă atunci când n-o cauți cu
ochi cruzi, injectați de furia că n-o găsești și nici nu vine la tine atunci
când ești deznădăjduit.
La fel ca și succesul, fericirea se învață. Lucid: cu cât
renunți mai mult la posesiunile tale, cu atât te simți mai viu. Cu cât accepți
mai mult propriul ritm, cu atât te simți mai liber. Cu cât înveți mai mult să
coexiști, cu atât te deschizi mai mult emoțiilor reale.
Viață – cea “adevărată” – înseamnă mereu
simplitate, echilibru și dragoste. Iar aceasta din urmă o găsești doar
dacă scotocești prin tine și aduci la suprafață tot ce e viu. Viață –
cea “adevărată” – înseamnă mereu să îi oferi sufletului prilejul de a fi
surprins.
Și totuși… paradoxal, e apăsător să
zvârli seducțiile singurătății sociale pe geam și să faci să crească în tine o
altă lume. Vie.
Renate Luica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu