Când te-am cunoscut
prima dată dădeai mult din mâini. Şi vorbeai. Tare, repede şi transfigurat de o
patimă din altă lume. Imaginea s-a întipărit undeva în cortex, nemuritoare. În
drumul pe care l-am parcurs împreună am trecut prin multele etape ale unui
război dintre cele mai neobişnuite: cel al sufletelor.
Întâi a fost cunoaşterea adversarului. Asta a fost
dificilă, căci tu îţi schimbai mereu strategia, uniforma sau armamentul. Când
mi se părea că îţi pot anticipa următoarea mişcare, tu făceai ceva total
neaşteptat: ba acceptai cu uşurinţă lucruri pentru a căror victorie mă antrenam
zile întregi, ba te încăpăţânai să lupţi pentru redute aparent insignifiante.
Şi uneori ţipai tu, alteori puneam eu piciorul în prag. De cele mai multe ori
nu îmi foloseam tot armamentul din dotare de teama unei înfrângeri decisive în
faţa categoricului: “eu sunt comandantul aici”.
După asta a urmat încercarea de convieţuire paşnică. Şi
de soluţionare a divergenţelor ce puteau duce la o confruntare armată. În etapa
asta, ocaziile în care afişai mina de conducător ştiutor mă scoteau din minţi,
când de fapt habar n-aveai de moralul oamenilor din tranşee, de raţia zilnică
de mâncare sau dacă mai sunt teferi la minte. Şi frustrarea mea creştea. Şi a
ta, de altfel, uneori din cauza lipsei de exprimare clară de care dădeam dovadă
în discuţiile cu comandamentul. Ori pentru că forţa de reacţie rapidă pe care o
pretindeai tu, nu era acolo. Păi, nu era acolo pentru că războiul birocratic e
ăl mai al dracu’ de pe pământ!
Un
armistiţiu temporar am încheiat noi doi la un moment dat şi speram cu toată
falca sufletului că se va transforma într-o pace eternă. Însă nu a fost să fie,
căci vuietul altor războaie, din zone mai îndepărtate de conflict, tulburau mai
mereu buna înţelegere pe care încercai să o insufli celorlalţi.
Când marea confruntare a venit, s-a iscat dintr-un lucru
fără însemnătate. Şi ne-am echipat, ne-am ciocnit, ne-am rănit şi am rămas pe
câmpul de luptă, timp de o clipă, fără suflare. Şi apoi am clipit şi înviat,
căci ne spusesem în focul luptei toate adevărurile lumii şi tot ceea ce ne
făcea să fim cu adevărat noi. Am învăţat multe despre ceilalţi şi despre noi în
tot acest război.
Astfel că, în ziua în care ţi-ai anunţat capitularea, nu
în faţa mea, ci a celorlalţi, să îmi vină să fug urlând că nu a fost corect. Nu
a fost corect să pierd atâta timp în lupte inutile, când te-aş fi putut avea de
aliat încă de la început. Că n-a fost drept să capitulezi, din aparent voinţa
ta, deşi eu simt că lucrurile nu au stat tocmai aşa. Că îmi vine să părăsesc pe
veci blestematul câmp de luptă pe care am rămas, neputând înţelege cum de
ceilalţi n-au văzut cum eşti cu adevărat.
Capitularea e o laşitate? Nu întotdeauna… Dacă ai făcut-o
pentru că riscai pierderi mari de vieţi în luptă, atunci e un act de
înţelepciune. Dacă ai semnat-o pentru că nicicând generalii acestei lupte nu
şi-ar fi coborât ochii cu adevărat spre soldaţii de rând, atunci este o revoltă
contra lor şi contra celor care spun că nimic nu poate fi schimbat.
În mirosul de praf de puşcă aruncat de vorbele noastre,
între fiarele contorsionate ale tancurilor de supra-analiză şi în carlinga avioanelor
de pe norii clipelor frumoase, m-am văzut stând tâmp, fără direcţie, fără
voinţă, fără un plan. A durat ceva să îmi împachetez raniţa, să îmi adun
tuburile de gloanţe, să îmi bandajez rănile şi să mă ridic. Să îmi caut un nou
sens, o nouă redută de cucerit. Redută care, cel mai probabil, va fi a
propriului suflet. Acolo sunt victoriile cele mai însemnate.
Şi astăzi, comandant generos, strateg desăvârşit şi mai
ales tovarăş de arme, îţi cer iertare. Şi îţi mulţumesc. Şi îmi voi purta cu
mândrie cicatricile pe mai departe. Căci ele îmi vor aminti mereu că am pierdut
o luptă, dar niciodată marele război. Şi că pe tine nu te voi uita niciodată,
drag căpitan de suflete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu