Când te aștepți mai puțin, când de fapt nu mai aștepți mai nimic
dinspre tine, de la tine, când crezi că în sfârșit oboseala și anii te-au
înțelepțit și ți-au domesticit sufletul, că furtuna de vară care-ai fost a
îmbătrânit într-o adiere de toamnă, apare iar Iubirea – cu jar, cu haos, cu
nebunie, luminând în tine unghere nebănuite și irespirabil de frumoase. Și
realizezi – a câta oară?! – că știai atât de puține despre tine. Și rămâi năuc
în mijlocul vieții tale și-ți spui: „Ce porcărie! De ce? Ce trebuie să văd? Ce trebuie să-nvăț? E un
test?!” – sigur nu e vreun cadou, la câte ai de ispășit. Și
privești încremenit și inima-ți explodează venele în cap și faci un atac
cerebral răsunător, iar sechelele lui, pesemne, te hotărăsc s-o trăiești și
pe-asta. Uite-așa, fără cap.
Păi ce altceva ai putea face?! Cum să
reziști la atâta frumusețe, cum să reziști la achiziționarea unei asemenea
bijuterii de amintire? Să spui: “Îți mulțumesc, Doamne, pentru că -din motive numai de Tine știute
și înțelese- mi-ai scos în cale omul ăsta, dar mă ierți, chiar nu pot să-l
trăiesc, mi L-ai trimis prea târziu”? Pe bune?! Eu?! Nu știu cum!!! Nu pot!
Pentru că, de fapt, chiar nu vreau să-mi refuz vreun moment de grație, de viu!…
Și da, toți specialiștii, familia, prietenii vor defila cu responsabilitățile,
cu focul de paie, cu „Bagă-ți
mințile-n cap, nu mai ești un copil”…bla, bla. Și toți vor avea
dreptate. Nu poți explica nimănui că te afli în fața unei situații în care,
pentru tine, cumva, nu există alegere. Nu există decât „m-arunc”.
Desigur, întotdeuna există alegere. Dar fuga n-ar trebui
să fie niciodată o opțiune. Te gândești și că poate până la urmă ești tu defect
la cap și la suflet și că ar fi trebuit să-nveți dracului ceva de la toate
alegerile precedente, care nu te-au dezamăgit, dar vai, nici nu te-au oprit. Și
poate nici asta n-o să te oprească din îndrăgosteala perpetuuă în care ți-ai
trăit și irosit viața. Și-atunci? Ce rost au toate astea?!…Frumusețe. Și atât.
Goana după frumusețe. Și mult egoism, da. Și de ce e gresit să părăsești locul
unde nu mai există frumusețe, să obosești să-i cârpești găurile – făcute de
viața grea, de rutină, și nu neaparat de el sau de ea sau de lipsa de dragoste
– și să o culegi pe cea care ți se oferă proaspătă, intensă, fierbinte, acum
(chiar dacă va avea cândva aceeași soartă cu toate)? De ce e un păcat să vrei
să iubești? Să vrei să te simți viu? E-atât de al dracului de scurtă viața asta
– aș vrea să pot să nu construiesc nimic altceva decât frumusețe. Iar dragostea
– în toate manifestările ei posibile – este singura care naște frumusețe.
Am
asistat deunăzi la o discuție aprinsă pe tema timpului în care ne putem
îndrăgosti. Timpul acceptat de societate pentru a valida o îndrăgosteală
autentică. Chiar așa! În cât timp se poate întâmpla?! Există vreun manual,
vreun studiu al cercetătorilor britanici, vreo regulă? O săptămână, o lună,
trei, zece zile, trei zile, trei ore? Mie, odată, mi-a luat trei zile! Ba chiar
două-trei până ce creierul a procesat și pronunțat enunțul. Să nu mai spun că
știu pe cineva căruia i s-a-ntamplat în două ore! Am aflat și că îndrăgostelile
virtuale sunt primele în topul celor mai fulgerătoare, mistuitoare și lipsite
de logică îndrăgosteli – dar aici e nevoie de două minți strălucite, de doi
virtuozi în comunicare scrisă, de multe doruri neîmplinite (conștiente sau nu),
de două suflete capabile să reziste la asemenea tăvălug, într-un timp atât de
scurt (și la eventual trista trezire la realitate ce ar putea urma)….
Prea multe piese dintr-un puzzle greu
care să se lege magic… Foc de paie! veți zice în cor. Hmm… De fapt, până la
urmă nici nu este vorba despre un proces complicat care să te ducă la stadiul
de îndrăgosteală. Ci despre a ști pur și simplu. Apoi despre a accepta că așa
ceva este cu putință – și nu la 16 sau 20 de ani, ci la maturitatea cea mai
coaptă cu putință. Ca și cum poveștile ar fi deja programate în noi, cu mult
înainte de a apărea în viețile noastre, dinainte chiar de a ne naște. Sunt
scrise acolo, în ADN-ul nostru și ne curg prin vene. Și când vine vremea să le
trăim, doar se suprapun niște coduri de bare, ceva, și gata! Se deschide o ușă
zăvorâtă până atunci cu mii de lacăte care ne împiedicau să intrăm în camera
tezaurului și trăiam bezmetici în niște cămăruțe strâmte, niciodată de ajuns.
Ei bine, nu vă imaginați că e vreo revelație. E chinuitor, pentru că trebuie să
luptăm cu niște mecanisme în care am fost educați și pe care le-am exersat
îndelung. E copleșitor, pentru că sufletul, bietul, oricât ar fi fost deja de
năvalnic, nu poate să încapă din prima atâta fericire și rămâi fără aer o
vreme. Dacă poveștile apar în viața ta când deja ea e destul de „prinsă cu
viața”, creierul se așază de-a curmezișul, și nefăcând față încăpățânării tale,
se retrage și intră într-o comă indusă ca să nu poată fi chemat nici măcar ca
martor în caz de procese existențiale -”n-am văzut, n-am auzit, nici n-am fost de față”.
O altă întrebare ar fi de câte ori te poți îndrăgosti
într-o viață. De câte ori este posibil, dar mai ales de câte ori este permis,
de câte ori e de de bun simț, și dincolo de care măsură trebuie să te gândești
serios că ești o panaramă de om, imatur și incapabil să construiască ceva
durabil până la sfârșitul zilelor? Desigur nu vorbim de îndrăgosteli de-o
noapte pe care le uiți odată cu răsăritul soarelui, ci de mistuitoarele
îndrăgosteli care-ți schimbă viața – în mai bine, în bine, în rău, în
catastrofal – care te răvășesc, care-ți dau peste cap toate
iluziile-certitudini în care trăiseși până atunci – chiar dacă s-au consumat în
doar o săptămână.
Am întâlnit oameni care n-au trăit o îndrăgosteală, o
dragoste mare, în toată viața lor. Și oameni care se îndrăgostesc o dată la
șase luni. Ce face diferența între ei? Norocul, abordări diferite ale vieții,
temperamentul… Sunt unii mai buni decât ceilalți? Știe cineva? Contează să
știm? De ce?
Oricum ar fi, întotdeauna îi voi prefera pe bezmeticii
veșnic îndrăgostiți – cu toate păcatele lor – celor cu suflete sterpe,
incapabile să simtă iubirea, să riște pentru ea, să lupte pentru ea, să ardă
pentru ea. Pentru că, orice ați spune, momentele în care ne îndrăgostim, sunt
momente de grație, sunt treziri, sunt doruri neștiute, sunt starea noastră de
viu. Zorba al nostru. Și mult Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu