Despre iubire. Și
despre pierderea ei.
“Când iubeşti o fiinţă, momentele de
reală cunoaştere sunt extrem de rare… Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu
adevărat numai după ce nu o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi
goi.
Iubim din nevoia să ne ştie cineva până
la capăt, din dorinţa de a scăpa de propria intimitate, din teama că, fără
nimeni, gândul s-ar ridica vertical spre cer, şi că s-ar prăbuşi fără ecou.
Echivocul iubirii pleacă din faptul că
eşti fericit şi nefericit în acelaşi timp, chinul egalând voluptatea într-un
vârtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creşte cu cât femeia te înţelege
şi te iubeşte mai mult. O pasiune fără margini te face să regreţi că mările au
fund, şi dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfârşitul azurului.
Cerul măcar n‑are graniţe şi pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.
Când investeşti cu întreg conţinutul
fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacţie a
acestei iubiri nu poate aduce decât prăbuşirea întregii tale fiinţe.
Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit
până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu
mai poţi trăi nimc fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate
direcţiile acestei trăiri este suficient să le fi dus la limită pe
principalele. Şi când simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire,
celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi
trăi după astfel de vârtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan
interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate
ieşi.
Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii
şi suferă mai mult decât ei.
Tot ce nu-i fericire este un minus de
iubire.”
Emil Cioran
(8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995)
(8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu