Nu mi-e frică să “te iubesc”

Atunci când iubesc, iubesc. Nu mi-e frică. Şi spun asta fără teama că sunt penibilă, că celălalt se simte obligat, că omul pe care îl iubesc poate să se sperie şi să fugă. Spun “te iubesc” atunci când simt că mă gândesc la cineva şi inima mea se umple de căldură şi devine totul moale şi pufos, iar ochii mei au o privire lungăăă şi alunecoasă. Nu o spun niciodată fără să cred asta. Şi nu pot să-i spun oricui.

“Ţi-am spus că te iubesc atunci când am fost împreună? Pentru că eu nu mai ştiu, dar e posibil să fi fost atât de încrezut şi de fraier încât să nu o fi făcut ?” m-a întrebat bărbatul cu care am împărţit 10 ani din viaţă. Îmi spusese de câteva ori. Nu atât de des pe cât aș fi vrut. Nu întotdeauna când aş fi avut nevoie. Niciodată atunci când un conflict ar fi putut fi dezamorsat prin două cuvinte – “te iubesc”. Dintre toți bărbații din lume, eu i-am găsit pe cei mai zgârciți în folositea acestei declarații. Se temeau să spună asta ca necuratul de tămâie. Mie mi i-a trimis Dumnezeu taman pe cei care nu prea avuseseră parte în viața lor de părinți care să-i țină în brațe, să-i mângâie și să le șoptească la ureche: “nu te teme, mama e aici și te iubește, tata e lângă tine, te iubesc, fii puternic”. De unde să știe ei să-mi spună mie toată ziua-bună ziua: te iubesc?! Nici eu n-am venit cu expresia de acasă. Nici mie nu mi s-a spus asta când eram mică, însă de afecţiune nu am dus lipsă. Am ştiut că singurul motiv pentru care nu mi-o spun este pentru că acolo, la ţară, unde crescuseră ei, spui despre cineva că “ți-e drag”, nicidecum că îl iubești.

Dar când a venit ocazia, m-am grăbit să învăț. Am introdus în familie expresia folosind-o pentru nepoatele mele. “Te iubesc, Miru! Te iubesc, Ioana!” şi ele îmi spuneau mie “Te iubesc, Mimi!” Şi pentru că ele le spuneau părinţilor mei “te iubesc”, au învăţat şi ei să o spună. Greu. Foarte greu. Zici c-ar fi mâncat un kilogram de lămâie. Pe buzele lor expresia “te iubesc” suna fals, artificial, pentru că lor li se părea deplasat să o folosească. Încet, încet s-au obişnuit cu ea şi în cele din urmă au reuşit chiar să mi-o spună şi mie o dată sau de două ori. Nici eu nu le-am spus-o prea des. În schimb, copilul meu a crescut auzind-o de peste tot. Dacă în ceea ce mă privește tatăl ei a fost zgârcit, cu copilul e aproape formă de salut.

Nu mi-e frică să “te iubesc”. Și nu mă deranjează să știe toată lumea când iubesc, pe cine iubesc. E unul dintre puținele lucruri care nu necesită reciprocitate. Pot să-mi revărs dragostea peste cine vreau eu. Iar cei pe care îi iubesc sunt liberi să o ia ca atare. Sau nu. Iubita mea, iubitul meu, iubitele mele, iubiții mei. Nu e nicio formă de egoism. TE IUBESC-ul meu îmi aparține și îl dau cui vreau eu.

Mirela Retegan

http://www.catchy.ro/