Iartă, iubește,
binecuvintează !
Ești o minune.
Bucură-te, bucuria mea
!
Nimic nu se întâmplă fără îngăduința lui
Dumnezeu. În Biserică nu suntem copii, adulți, bătrâni, ci suntem cu
toții tineri de diferite vârste. Poți avea 20 de ani și să te simți ca la 60 de
ani. Experiențele, greutățile, necazurile, suspinele vieții te fac să te simți
obosit. Și poți avea 55 de ani și să te simți ca la 18 ani, ba chiar să faci și
trăsnăi, tumbe, acrobaţii specifice tinerilor. Mereu proaspăt. Vârsta este doar
o cifră, un ambalaj. Interiorul este același. Oamenii cu lumina aprinsă sunt
oameni sănătoşi, nemărginiţi.
Fiecare generație a avut provocările ei. Plusuri și
minusuri. Și nu înseamnă nimic! Tinerii au frământări, au nevoie de modele, de
iubire și de sens. Să știe de unde vin și încotro se duc. Să nu fie singuri pe
Cale, să fie ascultați. Au multe de oferit! Generațiile care vin sunt generații
care împletesc armonios inteligența cu sentimentele, adică putem vorbi despre
inteligență emoțională.
Sunt un om obişnuit, firesc; un condei în
mâinile lui Dumnezeu. Sunt o virgulă în propoziția vieții și las pe Doamne să
pună punct sau semnul exclamării. M-am născut pe pământul binecuvântat al
Moldovei, într-o familie obișnuită din Vaslui. Îmi este foarte drag să studiez
în ritmul meu. Am crescut aproape de Biserică și am avut oameni providențiali
pe Cale, prin care Dumnezeu a lucrat minunat.
Referitor la formări încă mai învăț la școala vieții.
Aici se dau restanțe până se iau note de trecere. În ochii lui Doamne suntem cu
toții de 10. Dumnezeu nu ne iubește după nota din carnet, din diplome sau după
alte criterii ale lumii acesteia. Ce părinte nu își iubește copilul după nota
din inima sa?! Dacă cineva a picat pe un subiect, nu înseamnă că e mai înțelept
decât cineva care a avut un alt subiect. Notele sunt doar o ruletă rusească. Nu
reflectă nimic. Aptitudinile sunt cele care fac „diferența”, nu cartoanele.
Trăim într-o perioadă în care nivelul de studii şi competenţe a scăzut mult.
Oricine poate avea oricând o diplomă de licenţă şi nu numai. Nu mai putem vorbi
despre intelectualii de altădată, la nivelul de odinioară. De aceea, se ridică
ştacheta spre masterate, doctorate ca să se separe calitatea de cantitate. Este
mult de discutat pe subiectul acesta. Aşadar, avem nevoie și de experiențe
personale, nu numai de informații.
Se vorbește în ultimul timp de psihoterapie ortodoxă. Se
împacă foarte bine. Depinde de noi cu ce alegem să lucrăm. Când există o
infecție în trup poți folosi calmante, analgezice sau poți folosi antibiotice
alături de probiotice. Dar când e vorba de boala din suflet?! Toate sunt
dăruite omului de Dumnezeu. Nu sunt marțieni nici într-o parte, nici în alta.
Există în ultimii ani un dialog foarte efervescent între știință și religie cu
multe puncte de întâlnire. Nu putem fi ignoranți. Sfinții Părinți din primele
veacuri creștine studiau științele vremii și își conturau o cultură bogată,
luând ca albinele doar nectarul din fiecare floare. Mierea cognitivă sau
emoțională o fabrică fiecare în stupul său cu ceea ce culege. Oricum ar fi,
toate au ca drum de plecare și de revenire în Hristos!
Părintele duhovnic nu trebuie să devină tatăl pe care
nu l-am avut, proiecţia soţului sau alte minunăţii. Am întâlnit cazul cuiva
care, pentru a face o fotografie, avea nevoie de binecuvântarea duhovnicului.
Este prea mult şi nu este sănătos nici fizic, nici spiritual. Dreapta
socoteală, calea de mijloc este calea împărătească. Trebuie este
un cuvânt blocant emoțional, ca și încerc și multe altele. Nu trebuie nimic,
este vorba despre vreau sau nu vreau și îmi
asum ceea ce urmează. Fiecare om are ritmul său, povestea sa cu Doamne. În
viața duhovnicească nu există matrițe, șabloane. Nu este o fabrică în care se
produc la normă sfinți sau nesfinți. Duhul Sfânt te învață de unde ești.
Niciodată nu este nevoie să ne comparăm cu nimeni. Comparațiile rănesc psihicul
și adună acolo vinovăție, frustrare, durere că nu sunt ca celălalt. Uneori
aduce invidie și altă funingine. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este
mare înaintea lui Dumnezeu și El face cu orice om o legătură specială și unică
a inimii.
În altă ordine de idei, fugim de noi ca să ne întâlnim
cu noi. Cel mai lung, dar și cel mai frumos drum este drumul către tine însuți.
Hristos nu are nevoie de moarte lăuntrică, ci de înviere lăuntrică, de viață,
de iubire. Dacă nu ai limba friptă nu îmi poți vorbi despre durere. Te simt.
Poţi fi scolastic, dar nu vibrezi cu mine. Dacă nu te rogi, nu îmi poți
transmite stare de rugăciune. Dacă nu primești iubire, nu știi să iubești. Dacă
nu te ierți, nu poți ierta pe ceilalți și tot așa. Nu știi ce gust are.
Teoretizezi, dar nu transmiți nimic. Cuvintele au nevoie de încărcătură, de
pătruns în miez. Nu avem nevoie de informații, căci acestea sunt peste tot,
avem nevoie de experiențe, de trăire.
De curaj!
Oamenii te pot apropia sau depărta de tine însuți.
Culmile pe care ne putem ridica sau hăurile în care ne putem afunda. Uneori
lacrimile ajung în suflet și îl inundă. Necazurile ne fac mai puternici, ne
ajută să supravieţuim altfel, la un alt nivel. Orice om are momente de
tristețe, de regăsire, de cădere și ridicare. De gol sau plin, de lumină și
întuneric, de lacrimi și zâmbete. Face parte din procesul de purificare, de
catharsis. Nu am ști să prețuim bucuria dacă nu am trece prin durere și invers.
Toate au rostul lor pedagogic. Bineînţeles că am astfel de momente, ca orice
pământean. Important este ce fac cu acea stare. În astfel de momente mă întreb:
Ce vrea Doamne să îmi spună aici? Ce am de învățat din această experiență? Ce
am de iertat, de iubit? Ce simt eu acum? Cui dau asta? Stare de prezență
continuă, aici, acum.
Mutând gândul, iertând și iubind. Iertarea și iubirea
sunt cele două aripi cu care zburăm spre cer. Nu putem cere pace pe pământ,
dacă în noi înşine sunt adevărate câmpuri de luptă. Nu putem cere sănătate,
dacă ducem o viaţă care ne face să fim bolnavi. Momente de coborâre în interior
cu sinceritate şi de făcut curat acolo… Aerisim, scuturăm, ştergem praful de pe
toate obiectele şi chipurile din suflet, dacă este nevoie înlocuim piese din
decor. Înţelegem când cineva vine în viaţa noastră şi când este nevoie să
eliberăm acei oameni din odăi. Atât am putut creşte, evolua împreună.
Sinceritate şi curaj lăuntric!
-Când viața pare de netrăit, ce poate
face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat spiritual, pentru a resimți
iarăși valoarea vieții?
Să ne ferim de rutină, de obişnuinţă. Facem o pauză
din agitația cotidiană și privim spre interior. Opriţi-vă o clipă din malaxorul
vieţii şi priviţi, gustaţi că Bun este Domnul. În orice domeniu e nevoie de
jertfă. Uneori oamenii încearcă să ne distrugă şi noi îi ajutăm în încercarea
lor. Când eşti jalnic nu poţi atinge măreţia. Lovit mereu şi mereu de oameni
care ştiu să lovească nu e o cruce. Şi diavolul are martirii lui. Unele uşi te
duc în întuneric, altele în lumină. Simptomele se întrețin. Nu putem pune un
bandaj pe o rană infectată. Este nevoie să curățim locul, rana. Nimeni nu
devine furios peste noapte, sau alcoolic, sau dependent de substanțe, ori de
pornografie sau jocuri de noroc. Este nevoie de frustrare, frică,
vulnerabilitate, nemulţumire, stimă de sine scăzută şi multe altele. Furia
reprimată iese la suprafață sub forma depresiei. Ca să evolueze, orice persoană
are nevoie de provocări. Investim oameni cu rol parental, protectiv și
atotștiutor și apoi ne alegem cu frustrare și negare.
Hristos nu doreşte negarea omului, ci acceptarea lui
şi dăruirea în Hristos. Ne întâlnim cu Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare şi
rugăm să facă vin curat şi pâine proaspătă din mintea şi inima noastră. Purtăm
chipul Chipului şi acesta este un mare dar şi mângâiere. Orice tată îşi
recunoaşte chipul în pruncul său şi priveşte spre dânsul cu compasiune atunci
când face trăsnăi. Omul să privească văzduhul şi cerul din el şi să îşi
amintească mereu că nu este singur, indiferent ce ar şopti singurătatea
aparentă. Totul este posibil. Mai sunt atâtea lucruri de învăţat!
-Ce reprezintă Hristos pentru Hrisostom
Filipescu? Cine este El?
El este Cel ce Este! Iubire, dragoste,
bunătate, iertare, bucurie, mângâiere, viață, lumină, dulceață, pace, armonie.
Tot în toate. O iubire de care nu te mai poți sătura. O dulce regăsire după
arşiţa zilei. Când am obosit îmi aşez capul pe infinit. Cel ce poartă în sine
lumina nu are de ce să se teamă de întuneric.
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu