Cu siguranta,
sufletul isi cunoaste strigatul.
Uneori, acesta ii este atat de familiar incat uita sa-l ofere exteriorului.
Si il ingroapa tot mai adanc in el insusi.
Si atunci, nu-mi ramane decat sa ma intreb daca am putea inventa un telefon
fara fir al sufletelor. Eu iti soptesc la ureche ce se ascunde in sufletul meu,
iar tu soptesti mai departe ce se ascunde in sufletul tau. Apoi ne privim
stiind ca ne cunoastem secretul. Nu stiu si nici nu cred ca tot acest joc ar
crea o lume mai buna, dar cu siguranta gandul impartasirii este purificator.
Au existat momente in
drumul meu de dezvoltare
personala in care mi-a fost teama sa-mi impartasesc fericirea.
Cumva, am blocat aceasta exteriorizare pentru ca priveam mai mult spre
ceilalti decat spre mine. Gandul ca as fi inteleasa gresit era mai puternic
decat frumoasele sentimente pe care le resimteam. Stiind ca sclipirea din ochii
mei ar putea sa-i determine pe ceilalti sa-si plece privirea din cauza unei
inevitabile comparatii cu situatia lor deloc placuta, am ales sa nu mai impart
fericirea cu ceilalti, ci sa o pastrez pentru mine.
Ironic a fost momentul in care am descoperit ca aceleasi ganduri le aveau
anumiti prieteni atunci cand nu dadeau glas durerii lor. Acelasi gand ca vor fi
neintelesi i-a determinat sa-si infasoare durerea precum un prunc si sa o
fereasca de ochii celorlalti. Eu nu-mi mai exprimam bucuria, iar ei nu-si mai
exprimau tristetea… Si iata ca asa am ajuns sa nu mai vorbim.
Acesta este poate acel punct in care
observam cat de fragile sunt cele mai rezistente relatii…
Dar poate ca lucrurile nu ar avea aceasta intorsatura daca ne-am cunoaste
cu adevarat si daca am sti ca in ciuda acestor neintelegeri, simtim ceva maret
unul pentru celalalt. Este dificil sa renuntam la prejudecatile proprii pe care
ni le-am creat despre noi insine, despre familia, prietenii sau cunoscutii
nostri, insa cum ar fi daca am face-o pentru un moment? Daca dincolo de
etichetarea rece pe care am lipi-o pe fruntile celorlalti, am merge mai departe
si am elibera-o? Cum ar fi daca ne-am imbratisa tatal fara sa ne mai gandim ca
vom fi respinsi? Sau ca vom spune noi primele iubitilor nostri cat de mult
ne-au lipsit? Sau daca i-am da o sansa surorii noastre sa inceapa cura de
slabit despre care vorbeste de ani de zile? Sau daca am avea putina incredere in
prietenul care a uitat de mult sa creada in visul lui?
Renuntand la aceste prejudecati, vom putea da mai departe ce se ascunde insufletul nostru.
om inflori pentru ca vom avea lumina si hrana necesara pentru a desfasura
acest proces. Atunci nu ne vom mai teme. Atunci vom putea da mai departe
fericirea ca am intalnit pe cineva nou. Sau durerea ca am lasat pe altcineva in
urma. Sau teama noastra de esec. Sau zambetul care uneori pare sa cuprinda
intreaga lume in el. Sau fotografiile din calatorii pe care le aratam in mod
repetat tuturor prietenilor si rudelor. Sau speranta ca ne putem ridica si o
putem lua de la capat. Sau teama ca lucrurile nu merg exact cum ne-am dori.
Asa ne-am demonstra inca o data ca este
extraordinar sa fim obisnuiti si umani. Atunci, telefoanele fara fir ale
sufletelor noastre vor suna mereu ocupat.
www.damaideparte.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu