Tăcerea ca iubire este
momentul în care se tace pentru alţii, fiindcă de multe ori tăcerea pentru
alţii are la bază “legea talionului“: nu vorbesc, nu
pârăsc, nu spionez, nu clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul să nu
facă acest lucru faţă de mine. Tăcerea ajunge o închisoare a propriului “Eu”,
pe care încercăm s-o transformăm într-un “turn de fildeş” în care să ne
complacem, în care să găsim o certitudine că stăm bine cu toată lumea. Numai că
“legea talionului“: “Ochi pentru ochi şi dinte
pentru dinte” a fost legea dreptăţii, “de a nu sări peste cal”
cum se spune, într-o societate primitivă din punct de vedere spiritual.
Dacă veţi tăcea despre alţii, numai din
motivul ca să tacă şi alţii despre voi, nu veţi intra pe calea dreptăţii! Dar a
tăcea pentru alţii şi despre alţii din iubire, iată tăcerea care este atât de
greu de obţinut! Este de ajuns să ne gândim la conversaţiile noastre obişnuite:
nu sunt ele mult mai uşor de întreţinut când vorbim de rău pe alţii sau
pălăvrăgim în zadar? De multe ori, dacă nu spunem ceva despre alţii, nici nu
avem ce discuta…
Numai iubirea ne poate face să tăcem
despre alţii şi pentru alţii. Este o singură iubire mare: aceea care se numeşte
“caritate”. Şi cine acoperă şi îndură cu iubire, tace.
A suporta din iubire
nu înseamnă a-l accepta pentru că nu este încotro, ca şi cum nu s-ar putea face
nimic; din contra – cum se spune – este un fel de “a se face căruţă”
pentru alţii, un fel de a-i lua şi de a-i purta aşa cum sunt, de a-i îmbrăţişa
şi de a-i ţine strâns uniţi cu noi, aşa cum mama îşi îmbrăţişează copilul şi îl
poartă în braţe, chiar dacă este greu. Şi tocmai pentru că sunt strâns legaţi de
noi, aşa cum sunt, nu se vorbeşte despre ei, cu atât mai puţin nu se bârfeşte.
Tăcerea, ca iubire,
vrea ca despre aproapele să nu se vorbească, nu numai de rău, dar nici măcar
fără trebuinţă. Când vorbim despre o persoană, aceasta devine un “obiect” pentru noi, un obiect al expunerii noastre.
Ori, a reduce persoana la un simplu obiect, este un act imoral, deoarece
constituie o lezare a demnităţii sale. Acest lucru îl ştie iubirea, care nu va
accepta niciodată să vadă redusă la un simplu obiect – pe buzele altora –
persoana pe care o iubeşte.
Sunt cazuri în care este de datoria
unuia sau altuia dintre noi de a vorbi despre alţii; dar şi în aceste cazuri o
putem face cu iubire, numai dacă din iubire ştim să tăcem mereu când nu trebuie
să vorbim.
Cine iubeşte ştie să tacă şi această
tăcere, linişte, este Iubire.
Dacă iubim tăcerea,
ajungem la tăcerea Iubirii. Tăcerea nu e Dumnezeu, deoarece Cuvântul e
Dumnezeu. Inima are o limbă a ei, pe care buzele o ignoră. Când două fiinţe se
iubesc profund, sărăcăcioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru
exprimarea acestei iubiri. Tăcerea iubirii este mai elocventă decât toate
vorbăriile, tăcerea este atitudinea normală a sufletului confruntat cu
misterul. “Tăcerea acestor nemărginite spaţii mă înspăimântă“, a spus
Pascal. Cred că nu este cazul să ne lăsăm înspăimântaţi de tăcerea infinitului,
atunci când ştim că acest infinit este Iubirea.
A nu vorbi despre
alţii, am spus-o deja, este tăcerea ca iubire. Dar mai există încă o tăcere
despre alţii mult mai delicată şi, prin urmare, este expresia unei iubiri şi
mai mari: este atunci când – despre alţii – se tace şi în interiorul nostru.
Este tăcerea care ne invită la “a nu judeca“.
Judecând, se “vorbeşte” despre alţii în lăuntrul propriu; şi dacă se
vorbeşte, de obicei, destul de grav, se sfârşeşte – aproape întotdeauna – cu o
condamnare. Aceasta este tăcerea cea mai delicată cu privire la aproapele
nostru.
Pentru a păstra
această tăcere interioara se cere înainte de toate o mare delicateţe
sufletească. Se cere acea fineţe internă de a înţelege că aproapele ne aparţine
numai pentru a-l iubi; trebuie să avem fineţea de a înţelege că îndrăznind să-l
judecăm, ne arogăm un drept care nu ne aparţine; trebuie să avem delicateţea de
a înţelege că printr-o judecată, chiar numai internă, noi “îl folosim” pe aproapele nostru după placul nostru, în
folosul nostru şi după măsura noastră. Cu ce drept?…
Iată pentru ce ni se
cere atâta vigilenţă interioară. Actul de a judeca este atât de intim şi ne
vine atât de spontan, că este foarte greu de a-l preveni şi de a-l opri la
timp. Poate reuşi numai acela care are o obişnuinţă constantă în a-şi
disciplina chiar şi actele cele mai intime şi ascunse ale sufletului său.
Disciplina interioară, care ne face capabili de a ne stăpâni spre a nu judeca,
este o condiţie indispensabilă pentru a iubi. Cine judecă, nu iubeşte!
Dar sunt şi de acei care iartă cu vorba
şi într-un fel cu jumătate de inimă, încercând să se împace cu ideea că au
făcut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc…
Dacă ţi-a făcut cineva un rău, l-ai
iertat şi zici că l-ai iertat din inimă… Oare?… Oare n-a mai rămas nimic în
inima ta împotrivă?… Dacă după zeci de ani, celui care ţi-a greşit grav o dată
în viaţă i se întâmplă o nenorocire, nu te vei bucura cât de cât şi vei zice
undeva în adâncul fiinţei tale că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pe care o
merită din plin?… Te vei putea stăpâni, să n-o spui şi la alţii?…
A tăcea pentru alţii şi despre alţii în
adâncul inimii noastre – iată adevărata tăcere ca iubire, care este atât de
greu de cucerit!
Adaptare dupa un text
de Anton Dancă
sursa: Editura Presa
Bună
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu