Atata cruzime in numele iubirii. Dragostea este religia omului
pe pamant, iluzia ca alt om te va absolvi de nimicul vietii si din tine. E
credinta oarba, fara cercetare si fara a sti. Fugi de tine in altul,
contorizand obsesiv fiecare miscare viscerala a celuilalt, ranit de fiecare
gand ce nu-ti este dedicat tie. In iubire e tot atata ura cata dragoste, ura ca
esti sclavul unui stapan pe care tu il inlantuiesti cu dragostea ta.
Si vei intra
intr-o poveste pentru ca te-ai saturat sa fii o introducere la cuvantul dor,
pentru ca vrei sa te descompui intr-o iubire cu iluzia mareata a unui sens.
Abolind rusinea sexului transfigurat in transcendenta acum, pentru ca trupul
tau nu a fost facut pentru abstractizari. Pentru ca ai nevoie sa traiesti adanc
in carnea ta minunea si spaima de a fi om, pentru ca ai nevoie sa-ti exorcizezi
senzual toata disperarea si credinta din tine.
Si vei iubi ca un naufragiat pe insula sperantei, si te vei sufoca
lent in mediocritatea vietii de zi cu zi, visand la alte nemarginiri senzuale.
Si iti vei continua rolul, constient de frauda care esti, si vei evada in
amoruri imaginare, pentru ca viata dubla iti pare iesirea din prozaicul ce s-a
revelat a fi acum marea ta imaginare.
Si-l vei folosi
pe celalalt sa te construiesti pe tine doar ca sa fii a altuia intr-un final.
Te pedepsesti apoi cu anii cu vina si responsabilitate, blocat intr-un alint
naiv ca poate o noua poveste va fi acelasi Titanic ce ti-a fost prima iubire.
Pentru ca intr-un fnal, in suferinta celuilalt iti e mai mila de tine decat de
altul.
Si vei trai in
patria incertitudinii, un festin regal al depresiei si anesteziei, pedeapsa ce
ti-o autoadministrezi zilnic pentru ca-ti lipseste curajul de a o lua de la
capat. Pentru ca esti dependent de certitudine desi il tii pe celalalt blocat
in incertitudine, asteptand ca tu sa te hotarasti daca sa te mortifici sau sa
traiesti din nou.
Surprinzator
insa, doi oameni pot descoperi cele mai frumoase lucruri despre ei intr-o
relatie esuata. Dar in loc de a se invinui reciproc, aleg binecuvantarea
asumarii. In loc de razbunare, aleg sa se iubeasca uman, pentru ceea ce si-au
facut unul altuia. In loc de a-si sustine “dreptatea” in povestea pe care si-au
facut-o despre celalalt, devin curiosi sa inteleaga cine au fost ei, cei care
au esuat in acea relatie.
Si doar
astfel, in loc sa se ascunda in spatele resentimentelor, pot alege dragostea ca
o cale catre un nou inceput. Din cenusa identitatilor lor sfaramate pot incolti
premisele unei iubiri mult mai mature decat au avut vreodata. Si astfel, in loc
de mostenirea unei despartiri si a unei povesti de victimizare, aleg odiseea
unei iubiri care invinge orgolii inutile. Si astfel, in loc de taceri
asurzitoare, aleg cuvinte eliberatoare. Pentru ca stiu ca nu au timp de
despartiri, ci doar timp de trait esente tari, distilate in tandretea
intelegerii.
Acesta este insa
un scenariu aproape utopic, pentru ca inseamna a accepta esecul, pentru ca
inseamna a-ti asuma sa spui “nu stiu” si “nu inteleg”, pentru ca inseamna a sta
pe aceeasi rogojina cu incertitudinea si realitatea. Pentru ca de fapt decizia
e deja luata, individual si solitar de mult, si doar astepti ca cineva sau ceva
sa ti se intample, sa-ti forteze alegerea. Pentru ca astepti ca
responsabilitatea sa o poarte altul, sa te smulga din prostitutia existentiala
in care te afli. Pentru ca astepti sa creada altul in tine, inainte sa crezi tu
in tine. Pentru ca preferi un cataclism emotional care sa te faca sa nu mai ai
de ales, ci alegerea sa fie a altuia.
Pentru ca a lua
decizii e cel mai cumplit lucru, desi e insesi definitia umanitatii tale. Un
rau controlabil e mai bun decat o minune incontrolabila. Si uite asa vei ramane
netrait, la marginea minunii, si uite asa vei ramane un prolog al unei piese de
teatru amanate. Pentru o alta viata, cand vocatia nefericirii va fi alchimizata
in vocatia curajului si a asumarii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu