“Unii spun că în noaptea aceasta, exact
la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide,
dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil
că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…
După o anumită vârstă, toți oamenii au
impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată,
absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia.
Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă
am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.
Pe Pământ omul e dator să trăiască numai
viața. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască
moartea pe pământ, păcătuiește și se mistuiește în deznădejde. Și atunci, nici
nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.
Destinul este acea parte din Timp în
care Istoria își imprimă voința ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i
rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.
Dacă nimic nu e real, dacă totul e o
creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil
repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și
nici o valoare. Am fi definitiv pierduți.
Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate
ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul
moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alți oameni.
Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să
murim întâi.”
Mircea Eliade,
Noaptea de Sânziene
Noaptea de Sânziene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu