Declinul
religiei si esecul comuniunii divine promisa de spiritualitate a facut ca omul
modern sa faca din dragoste noul sau Dumnezeu. Asteptarile anterioare de
absolut, protectie si promisiune de frumos pe care omul le avea de la zei, le
are acum doar de la dragoste. Nietzsche spunea ca avem nevoie sa ne inventam un
nou dumnezeu si societatea moderna l-a gasit, second best:
dragostea.
Daca urmarim in
istorie evolutia conceptelor de dragoste, sex si casatorie vom observa ca ele
au cunoscut o metamorfoza uluitoare in stransa legatura cu influenta bisericii
care a pus monopol pe instincte si pe sentimente. Chiar daca astazi, sub
influenta stiintei, oamenii au dezvoltat credinte personale mult mai…agnostice,
cautarile lor de fericire se supun inca mostenirii ideologice a crestinismului.
Ne confruntam cu o criza
de repere cu privire la ce e normal, la ce e moral si apoi la ce e normal si
moral in dragoste. Psihologia si-a asumat de mai bine de un secol sa
explice, sa clasifice, sa faca lumina in haosul pornirilor noastre
contradictorii si de multe ori conflictuale. „Hormonu’ bate neuronu’”e una din
glumele interne ale psihiatrilor fata de psihologi, apropos de cat de mult ne
influenteaza de exemplu biologicul gandurile si sentimentele.
Neurostiinta vine apoi
si ne arata ca pentru creier, dragostea sau cocaina e totuna. Psihologia vine
si spune ca indragostirea seamana unei tulburari psihotice in care suntem
bantuiti de idei fixe (el/ea), suferim de tot felul de erori cognitive, iar
luciditatea devine o amintire din epoca de aur a ratiunii.
Si tot ceea ce isi
doreste omul astazi este ca dragostea sa-i reinventeze divinul. Asteptarile pe
care le avem de la dragoste sunt absolut halucinante si asta ne face sa nu
putem aprecia realitatea pentru ceea ce este, fideli in sufletul nostru unui
ideal neverosimil.
In realitate, deceptia
si ipocrizia conduc aceasta lume si chiar si pe noi insine, ceea ce il face pe
idealist sa caute cu atat mai abitir razbunarea pe viata si pe lume in oaza
protectoare a iubirii. Fara totusi ca insusi cautatorul sa isi asume ca si el
minte, si pe ceilalti si pe sine, ca si el poarta diverse masti, ca si el este
victima diverselor instincte si abisuri a caror urma n-o mai stie.
Intr-un alint si
nostalgie a copilariei, cautatorul nu-si asuma nici ca dragostea intre
doi oameni este in esenta conditionata. Vom iubi pe cineva PENTRU CA il
vedem, realist sau nu, intr-un anume fel, si vom fi iubiti PENTRU CA ne aratam
intr-o anumita lumina, reala sau nu. Iubirea romantica nu este neconditionata
si se va mentine doar daca vom face eforturi sa ramanem la inaltimea
promisiunilor care suntem la inceput.
Avem nevoie de o
reinventare a conceptelor de dragoste si de relatie iar asta implica o
dezvrajire de sine, o cadere din raiul asteptarilor pe care le avem de la un
alt om si de la viata in sine.
Avem nevoie si de a
inceta sa cautam un anume model de dragoste ce ni l-am creat din familie, din
filme si din cartile citite. Cu cat esti mai incordat pe un tipar anume, cu
atat e mai putin statistic probabil sa intalnesti pe cineva care a avut un
mediu familial similar, care a vazut aceleasi filme si care a citit aceleasi
carti, si care sa mai locuiasca si in acelasi oras, sa iesiti in aceleasi
locuri, sa fiti la fel de necasatoriti si sa mai existe si atractie fatala.
Matematic vorbind,
sansele de astfel de compatibilitati sfideaza timpul. Logic vorbind, se impune
sa nu avem pre-conceptii. Principii da, prejudecati nu. In mod paradoxal omul
viseaza la un anume gen de dragoste si in acelasi timp vrea un soc romantic
care sa-l faca sa spuna: nici nu mi-am imaginat cat de frumos poate fi! Ba da,
tocmai pentru ca ne imaginam prea mult miracolul nu lasam loc minunii
sa se intample.
Conspiratia artistica
a filmelor si a cartilor face in majoritatea cazurilor ca dragostea si binele
sa invinga, actorii sunt toti frumosi, destepti, rafinati si indiferent de
tatuaje, arme si esecuri caracteriale, gasesc intr-un final calea regala spre
salvarea prin iubire.
In filme,
indragostitii nu se confrunta cu realitatile prozaice ale dusului gunoiului,
stangaciilor sexuale, negocierilor delicate financiare sau pragmatice.
Arhetipurile sociale creionate in filme sunt jucate de actori scoliti in
arta seductiei si a expresivitatii care inevitabil transpare in rolul jucat.
In realitate, femeia
desteapta si independenta n-o sa fie o zeita mondena cizelata in creuzetul
Instagramului pentru ca citeste si lucreaza – doar n-o sa te indragostesti de-o
proasta. In realitate, barbatul integru si ambitios n-o sa aiba doctorat
in arta seductiei pentru ca nu face garzi la sala sau la club ci la
spital sau corporatie – doar n-o sa te indragostesti de un ratat.
Da, sunt calitati sine
qua non pe care le vrem intr-un om, dar anumite scapari toti avem.
Compatibilitatea finala este o realizare a iubirii si nu o preconditie a ei. Chimia
si caracterul sunt conditiile de baza pentru ca un sarut sa evolueze intr-o
poveste frumoasa de iubire. Indragostirea pleaca de la fascinatia fara de
personalitatea celuilalt dar relatia va inflori in dragoste pe baza
caracterului.
Omul modern se mai
confrunta si cu un virus cognitiv, creat in laboratoarele capitalismului
consumerist, care a migrat si in domeniul relational: iluzia
optiunilor. Oferta de posibili parteneri e din ce in ce mai mare
pe retelele de socializare si pe siturile de de dating, intretinand
astfel cautarea febrila a lui The One. E mult mai simplu astazi sa
fii fidel idealului intrucat exista speranta ca un altul sau o alta se apropie
mai mult de ideal – pentru ca acum, pur si simplu, cunoastem mai multi oameni,
cel putin virtual. Astfel ca sindicatul asteptarilor din toate vremurile are
intalniri saptamanale in cluburi, pe Tinder sau pe Facebook intr-o cautare
febrila a totului intr-un om.
Aceasta iluzie a
optiunilor creeaza ceea ce cercetatorii din behavioral economics numesc choice
paralysis –prea multe optiuni duce la decizii proaste, la
anxietate si la neimplinire. In mod paradoxal, desi avem atatea optiuni, suntem
mai nefericiti pentru ca nu stim ce sa alegem si in caz ca alegem, suntem
bantuiti de ideea ca daca alegeam altceva, am fi fost mai fericiti.
Intr-o paranteza
anecdotica, zilele trecute un barbat cu sute de femei in trecutul sau si
incapabil de relatii de mult timp, imi marturisea autoironic si spasit ca un
barbat ar trebui sa cunoasca doar 3 femei in viata lui. Mai mult de atat si nu
se va mai putea opri din cunoscut. Desigur, acesta este doar un exemplu, nu
putem generaliza, dar realitatea ramane – paralizia decizionala e
un fenomen cu care ne confruntam: nu stim cand sa ne oprim din cautare.
Tragedia romantismului
este amplificata si de avantul feminismul si de feminizarea barbatului. Chiar
daca feminismul e infierat de promotorii valorilor traditionale ale familiei
drept activism de stanga, toata societatea a avut de castigat de pe urma
faptului ca femeile isi castiga independenta si materiala si psihologica. Le-a
eliberat pe multe femei si de povara morala a desfasurarii sexului intr-un
cadru strict relational ceea ce duce pe de alta parte in tot soiul de extreme
libertine.
Masculinitatea, in loc
sa-si faca si ea partea sa de drum catre inteligenta emotionala, comunicare si
angajament, a invatat doar sa se imbrace mai frumos, sa seduca mai cu
arta, sa isi impacheteze mai cu stil vulnerabilitatile. In Romania cel putin
lipsesc si modelele autentice de barbati puternici. Mostenirea comunismului se
mai vede inca in coruptia adanc infipta in mentalitate si in caracter, in
castrarea culturala care a lasat mintea barbatului vida de principii si de
valori.
Ce este normal si
moral in dragoste aflam dupa ce stabilim ce este normal si moral in individ. Cine mai sunt
legiuitorii normalitatii de astazi? Psihiatrii, filosofii, preotii?… Daca luam
in considerare explozia de bloguri si de creatori de opinie, realizam ca astazi
devenim cu totii creatori de normalitate.
Schimbarea este
continua dar cu cat lucrurile se schimba mai mult, cu atat ele raman
neschimbate: fara prietenie nu exista dragoste. Fara un set de valori la care
ajungem prin ratiune si nu prin frica, nu ne faurim un caracter si fara
caracter suntem doar o suma de pareri fluctuante si oportuniste. Fara a putea
invinge suferinta printr-un optimism stoic de unul singur, nu vom reusi nici in
doi. Dragostea este terapie doar pentru singuratate nu si pentru viata.
Desigur, asta implica
ca fiecare sa-si asume partea lui de drum. Implica onestitate crunta dar
eliberatoare. Presupune ca femeia sa-si depaseasca disperarile sociale de statut
marital iar barbatii sa-si asume loialitatea si angajamentul necesar unei
relatii.
Cioran spunea ca
„putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca
totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit. ”
Acest adevar dur este ca nu exista “pentru totdeauna” dar exista
fericire in cautarea impreuna. Speranta careia i se substituie este
speranta ca o poveste romantica livreaza tot mixul necesar de emotii pentru a
ne simti fericiti. Nu este asa – fericirea trebuie sa o creezi constant de unul
singur si cand intalnesti un alt creator de proprie fericire, it’s a
date.
