Despre trecut, prezent
și viitor. Și mai ales, despre noi.
Fiecare om este alcătuit din trecut,
prezent și viitor. Acestea sunt etapele din viață care ne așează, asemeni unor
piese de puzzle, la un loc. Ne transformă și ne dau forma omului care suntem.
Totuși, indiferent cât de mult trecut purtăm în noi – sau cât de mult trecut
poartă ființa iubită în ea – trebuie să dorim să ne cunoaștem pe noi înșine și
pe cei dragi prin ceea ce suntem și ne sunt în prezent. În toate clipele.
Nu trebuie să dorim să cunoaștem pe
cineva prin trecutul său. Nici alții pe noi prin trecutul nostru. În trecut,
toți am avut de învățat lecții. De făcut greșeli. De luat decizii proaste. De
crescut mari și drepți. De ridicat și de dărâmat castele de vise, de dragoste,
de așteptări. Nu se poate altfel. Dacă nu greșim în viață și dacă nu ne învățăm
lecțiile, nu avem cum să știm ce ne dorim de la viitor, de la noi și de la cei
din preajma noastră.
Trecutul este un fel de câmp de bătălie
cu noi înșine, în care trebuie să câștigăm lupta cu propriile trăiri – dar și
cu propriile lecții – pentru a putea contura forma viitorului nostru. A
așteptărilor noastre. A noastră. Învățând din greșeli nu facem altceva
decât să creăm, să reparăm, să modelăm, să dăm naștere unui nou tipar, unui nou
standard, după care vom încerca să ne trăim viața. Un standard care să nu mai
treacă pe unde am fost, ci să dea naștere unor drumuri noi și frumoase. A unor
căi nestrăbătute care nu mai au cum să ne sperie și unde să lăsăm ceva din noi.
Ca semn de cale. De trecere. De “noi”.
Niciodată nu vom ajunge să ne cunoaștem
– pe noi sau unii pe alții – altfel decât prin noi înșine. Prin ceea ce ne
suntem și ne vom fi nouă și unul altuia. Trecutul ne-a modelat, ne-a schimbat,
a demonizat, într-un fel sau altul, părți din noi. Dar noi, prin înțelegere,
respect și iubire putem să ne “curățăm” de demonii trecutului și proprii noștri
demoni. Și niciodată nu reușim mai bine, mai minunat și mai frumos acest lucru
ca atunci când iubim cu adevărat și știm că suntem iubiți cu adevărat.
Atunci, sentimentul acesta ne intră în
suflet, în carne, în sânge și ne transformă. Ne face mai buni! Ne dă echilibru.
Ne exorcizează de tot ce nu ne dorim a fi. Ne face să fim o persoană nouă chiar
și pentru noi! Scoate la iveală tot ce suntem noi mai luminos și ne ajută să
strălucim. Ne redă pe noi nouă și celui iubit.
Însă, indiferent de cât de mult ne
transformăm, ne redăm și ne schimbăm, fiecare trebuie să rămână el însuși. În
primul rând sie însuși! De ce? Pentru a putea dărui ce avem mai de preț celui
pe care îl iubim și celor care ne sunt în preajmă. Pe noi înșine, de la suflet
la trup! Pentru că fiecare avem în noi multe lucruri bune, vii, luminoase și
frumoase de dăruit!
Eu, încep cu tine, pentru că nimic nu
îmi este mai de preț în viață decât viața și inima mea cu tine, prin tine. Și
familia. Familia noastră.
Nu vă întrebați de ce nu vine dragostea.
Întrebați-vă dacă sunteți pregătiți să o primiți. Dacă v-ați primenit sufletul,
gândurile și viața. Dacă sunteți pregătiți să renunțați la voi pentru un altfel
de voi. Dacă știți că fericirea nu înseamnă să îți găsești jumătatea ci…
întregul! Când răspunsul vine din interior calm, cald și firesc, priviți bine
în jur. Mai mult ca sigur că dragostea este undeva în preajmă și vă caută.
Ieșiți în întâmpinarea ei!
Viața nu e ușoară. Însă pentru nimeni și
nimic în lume nu merită să o lăsăm netrăită!
Ramona
Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu