Greutățile te fac să
uiți că există o parte bună a lumii, a zilei pe care tocmai te chinui să o
înțelegi…
Totul se derulează, de regulă, cu o
grabă de neînțeles. Lucruri par a trece pe lângă fiecare om în parte, concurând
în timpi de reacție, câștigul fiind aruncat în afara ariei noastre de
percepție, în afara universului nostru conștient.
Uneori mă bucur că sunt om, că trăiesc
frumos. Asta însemnând modest, în acord cu principii puține, dar esențiale,
binefăcătoare. Din când în când, realizez cât de norocoasă sunt că pot vorbi în
gând, ascultându-mă, înțelegându-mă, știindu-mi pe de rost gesturile și
visurile și visele. În căutarea unui echilibru, se întâmplă să mai
conștientizezi din această simplă bucurie de a trăi, de a fi și de a privi
către și dinspre sine.
Privind o altă fațetă a diamantului,
trecând prin mii reflexii și alte străluciri, ajungem în punctul în care totul
pare fad, lipsit de consistența pe care o enunțam mai devreme. Se pierd valori,
dar, mai mult decât atât, simțuri și trăiri înălțătoare. Asta se întâmplă când
realizezi cum părți ale scenariului conceput pentru tine sunt, în mod
surprinzător, relevate.
Greutățile te fac să uiți că există o
parte bună a lumii, a zilei pe care tocmai te chinui să o înțelegi, să o
străbați. Realitățile par multiple, multe dintre ele false, temporare, iar
altele veșnice. Cel mai dificil de acceptat este acea realitate veșnică,
efemeritatea. Multe întrebări apar, iar gândul la „nemuirirea sufletului” chiar
este o prioritate uneori, și nu doar o glumă bine stăpânită de cercurile
sociale. Ne agățăm de lucrurile bune ce dau sens unui senin la poalele
munților, de surâsuri din metrou primite neașteptat atunci când
sufletelor dragi nu le readuce sănătatea nici știința, nici credința. Ni se
colorează obrajii atunci când împărțim o cafea ușoară într-o după-amiază
înghețată, uitând persoanele ce au părăsit cursul vieții noastre.
Se spune că locuim Pământul și acest
lucru este fără remediu. Din multe puncte de vedere această afirmație poate fi
ușor de combătut – gândindu-mă doar la ideea de a schimba câteva mentalități,
puține, însă, la rândul lor, cu un impact asupra altora. Privind înspre marea
deșertăciune – pe care, deocamdată, doar așa o putem percepe – destinul nostru
colectiv devine dificil. Să înduri atât de des umilințele vieții, despărțirile
voite și nevoite, secul cuvintelor grele, îndepărtările și iluzionările ce te
mențin vertical nu este deloc ușor. Nici de imaginat, nici de scris pe o foaie
albă. De trăit nici atât.
Însă gândul bun mă conduce spre faptul
că totul își are și reversul, undeva, cândva. Iar acesta este o bază a
supraviețuirii noastre. Și “noastre” este cuvântul cel mai important. Pentru că
o împărțim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu