Adevărul, fapta,
cuvântul… toate ar trebui să fie ca în dragoste. Necondiționate.
Am citit de curând un articol în
care se vorbea despre Facebook și despre impactul acestuia asupra
relațiilor. Se stăruia foarte tare asupra faptului că Facebook a devenit
dușmanul îndrăgostiților. Am zâmbit. A amar. A dezamăgire. A tristețe. Mi
se pare că toată umanitatea, educația, sensibilitatea noastră se duce de râpă.
Mi se pare că ne lăsăm prea mult manipulați. De oamenii din jur, de televiziune,
de presă. Mi se pare că ajungem să credem mai mult în ceea ce simt și
spun alții, decât în propriile noastre convingeri, principii, reguli.
Eu cred, cu sinceritate, că în viață
există două tipuri de oameni: oamenii de cuvânt și oamenii fără de cuvânt.
Oamenii ale căror fapte nu sunt altceva decât o continuare a ceea ce spun, simt
și gândesc și oamenii care mereu vor spune lucruri doar de dragul altora și
independent de ceea ce sunt ei, de ceea ce gândesc sau simt
ei. Aceste două tipologii au existat însă mereu. Nu Facebook este
dușmanul nostru, noi suntem. Dacă noi ne respectăm pe noi și pe cei din jurul
nostru oriunde am fi, asta se va întâmpla și în lumea virtuală. Și pe stradă.
Și în orice alt spațiu sau loc public. Dacă noi alegem să trăim după “cum dă
bine”, nu vom respecta niciodată nimic. Nu vom trăi după propriile reguli și
probabil, totul va fi superficial și de ochii lumii.
Dar astea, așa cum am spus, au existat
de când lumea și pământul. Facebook este doar un spațiu unde unele lucruri se
evidențiază mai mult decât altele, dat fiind faptul că putem constata un anumit
aspect la mai multe persoane. În viața reală se întâmplă la fel. Câte relații
nu se duc de râpă deoarece una se spune și alta se simte? Deoarece ai impresia
că o simplă pasiune care se consumă în câteva săptămâni este marea iubire? Și
în viața de zi cu zi sunt persoane care spun vorbe mari celor pe care din
anumite considerente, îi doresc alături doar pentru a-i avea și a-și îndeplini
scopul.
Am citit tot în acest articol despre
fapte. Acolo se spune că doar faptele spun adevărul. Și iarăși mi-a fost amar.
Și iarăși tristețe. Și iar îmi e a întrebare și frustrare! Oare așa să fie?
Până la faptă este sufletul. Caracterul omului. Personalitatea. Cuvântul. Nu ne
putem descarna de ceea ce suntem noi cu adevărat. Eu socotesc că această
sintagmă este adevărată doar la oamenii care se înjumătățesc pe ei înșiși.
Socializarea ar trebui să fie
socializare oriunde am fi: în spațiu virtual sau în spațiu real. Oriunde suntem
ne asumăm un risc când vine vorba de oameni nou cunoscuți. Asta însă, nu
înseamnă că ar trebui să ne transforme în paranoici. Precauția este bine venită
oriunde și oricând, dar trebuie să știm și să învățăm să selectăm. Anticipat aș
spune. E mult mai ușor să te ferești de o boală vaccinându-te împotriva ei
decât să o lași să plutească în aer în preajma ta și să stai mereu într-un
spațiu nociv unde te-ar putea infecta pe tine și pe cei din jurul tău.
Eu una, întotdeauna ceea ce am spus, am
simțit. Ceea ce spun, spun și fac din inimă. Sau nu spun deloc. Sau nu simt
deloc. Ceea ce spun mă reprezintă! Este carne din carnea mea și bucată din
sufletul meu. Și ce spun – întotdeauna fac! Pentru că mă respect pe mine și pe
cei cărora simt să le împărtășesc din mine. Fapta și cuvântul nu pot fi
separate. Decât dacă nu suntem oameni de cuvânt. Oameni pe care alții nu se pot
baza. Oameni îndoielnici.
Adevărul, fapta, cuvântul… toate ar
trebui să fie ca în dragoste. Necondiționate. Din suflet. Din propria voință și
responsabilitate. Cu alte cuvinte: ori sunt, ori nu sunt! Nu ar trebui să fim
oameni de tușă care ne punem cuvântul la bătaie într-un joc ce nu face altceva
decât să ne transforme în niște persoane de cacialma. Știți voi… merge o mână,
două, zece, dar odată și odată toate se întorc și pierzi. Într-un fel sau
altul. Uneori, pierzi cam tot! Cam tot ce ar fi putut fi inestimabil pentru
tine. Și poate nu e rău că se întâmplă așa. Câteodată, unii doar atunci se
trezesc la ei înșiși.
Ca să revin la subiect: faptele și
cuvintele ar trebui să ne reprezinte în totalitate. Să nu rostim nimic până nu
suntem siguri de sinceritatea și posibilitatea cuvintelor și acțiunilor
noastre. Să nu rostim nimic până ce nu suntem convinși că în acele cuvinte
suntem noi în totalitate!
Cât despre relații, dacă acestea sunt
relații, iar oamenii au o maturitate, ele nu ar trebui să fie amenințate de
nimic. Nici de Facebook, nici de viața de zi cu zi. Dragostea nu trece decât
prin lipsa ei! Prin lipsa de încredere, de respect, de comunicare și
înțelegere. În rest, totul este viață, experiențe, întâmplări, care în loc să
ne despartă, ar trebui să ne învețe și să ne lege și mai mult unii de alții.
Faptul că uneori simțim să ne arătăm
dragostea nu mi se pare a însemna nimic rău. Toți cei care iubesc simt să facă
asta. În parc pe bancă, pe stradă, în sălile de cinema, la școală prin
bilețele, la cafenea, la plajă, oriunde! Dragostea nu trebuie să fie un
sentiment încătușat. Altfel, ce rost ar avea să simțim dacă nu arătăm?! Rău
este însă când manifestarea dragostei nu este altceva decât o prelungire a unui
caracter bolnav, cangrenat de propria pânză de păianjen, în care lumea unde
oamenii se mint pe ei înșiși acaparează alte lumi și le ucide.
Dar mie îmi place să cred că astfel de
oameni și astfel de relații sunt infime ca număr pe lângă oamenii frumoși care
merită scoși la suprafață și de care merită să ne bucurăm că i-am întâlnit în
calea noastră prin viață.
În viață, în toate există bine și rău.
Depinde numai de noi ce alegem să fim, să dăruim, să primim. La urma urmei,
ceea ce ni se întâmplă nu este altceva decât efectul propriilor alegeri.
Ramona
Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu