Moving out

E mai, e ploaie, e radio Chopin. E recunostinta pentru tot ce a fost, emotie pentru tot ce va fi, rugaciune de iertare pt tot ce n-a fost cum se cuvine, e nadejde, e credinta, e teama dar e pas facut totusi nebuneste in gol, de mana, e casa plina de amintiri si totusi goala de atatea lucruri care nu folosesc la nimic - de cat de putin avem cu adevarat nevoie!- e durere, e dor si e drag, e iertare si oboseala atator neputinte, e sangele atator lupte, parfumul atator vise, binecuvantarea atator daruri, amaraciunea atator greseli si zambetul atator surprize frumoase.... E amintirea atator dimineti cu arome de cafea si nadejdi, a atator cine pregatite cu iubire, a atator intoarceri cu imbratisari in prag, a atator impacari si doruri si iertari, e ecoul atator rasete, atator versuri si atator cantece vechi de dragoste, e samanta binecuvantata a atator rugaciuni.... 
Sunt atatea lacrimi si atatea doruri, atata viata si atatea vise, atata prostie si totusi atatea sclipiri , atata risipa si atata zgarcenie, atata bucurie si atata neputinta... Cate incap in patru pereti... Cate incap intr-o viata de om!

Se spune ca niciodata nu iti dai seama cat de multe lucruri sunt cu adevarat intr-o casa pana cand nu te muti...
Si cat de multe sunt inutile...

Asa o fi si cand pleci mai departe...


E mai, e ploaie, e radio Chopin. 
Si parca ploaia se aude mai frumos decat oricand atunci cand cade peste capitole inchise, peste locuri in care ti-ai lasat bucati din inima si stii - stii atat de clar- ca n-ai sa le mai vezi niciodata, peste cutii cu nimicuri puse responsabil una peste alta... Doar tu, desi ai muncit ca un nebun atatea zile sa impachetezi, ca un om mare, responsabil ce esti - zambesti... Caci stii clar ca dupa atatea mutari, dupa atat de multe mutari incat ai devenit expert in a impacheta pahare, palarii si carti...atat de multe mutari ca stii exact cate genti iti incap intr-o cutie si cata hartie trebuie pentru un pahar de vin inalt- dupa atat de multe mutari care te-au dat peste cap...de data asta ...zambesti.

Impachetezi cuminte, responsabil, ca un om mare expert in mutari ce esti...impachetezi, zambesti si taci. Caci de data asta singurul lucru pe care il iei cu tine si putin iti pasa daca se ineaca tot camionul cu rochii, nimicuri, bijuterii si carti.... Putin iti pasa daca se pierde felinarul din targul de antichitati , rochia alba din Cuba sau salul din Ecuador, albumul cu Regina, pantofii luati din Monaco sau iia cusuta de mana cu atata iubire... Putin iti pasa! 

In prag de nou inceput, in locul unde ploaia va cadea maine in cu totul alt fel, pentru tine cel mai important lucru din bagaj- si e in inima ta, nicaieri altundeva- este.... Iubirea! Doar iubirea! Si atat! In rest se pot pierde toate, duca-se...

E mai, e ploaie, e radio Chopin. 
Si asta seara singurul lucru care conteaza cu adevarat, printre zeci de cutii, mai mici, medii sau mari, fragile au ba...in casa asta atat de frumoasa in care dormi pentru ultima oara.... Singurul lucru pe care trebuie neaparat, dar neaparat sa il iei mai departe cu tine, orice ar fi!- si sa il pui in tot ce ai sa faci de acum, ca-s lucruri marete sau fleacuri de zi cu zi... singurul lucru de impachetat cu grija in inima, de scris deasupra cu litere mari " Fragil" si de nelasat nimic sa patrunda pana la el... Singurul lucru cu adevarat important, care nu trebuie, sub nici o forma sa se piarda pe drum e... Iubirea. 
Si atat!

www.facebook.com/alexandra.svet

Pastreaza-mi un inceput pentru mai tarziu

Ar fi vrut sa ii spuna atunci: “Nu ma mai privi in felul acesta,simt ca imi diseci pana la os inceputul pe care incerc sa ti-l ofer si sangerez.”Dar,un a reusit decat sa ii zambeasca si sa ii cedeze in gand.

Mai tarziu,mult mai tarziu,dupa ce el s-a metamorfozat in amintire cui z de specialitatea casei,a reusit sa il recompuna bucata cu bucata,ca pe un puzzlecare ii dadea mari batai de cap.Cand l-a cunoscut,era una dintre acele zile in care iti doresti sa te cuibaresti in tine pentru ca simti ca ai putea raci din causa indiferentei cu care ti se pare ca te privesc ceilalti.Insa,pentru ca un ai inotro,iti compui cel mai benefic zambet pentru sistemul imunitar al felului tau de a fi,iti pui cei mai draguti pantofi,cu cele mai zgomotoase tocuri si cea mai lina rochie din garderobasi iesi in largul social.

El statea acolo, la cafeneaua pe care ea a ales-o pentru a-si bea cafeaua in acea zi si a pus imediat ochii pe ea. Avea in fiecare gest, in fiecare  miscare, siguranta celui care isi stie victimele, inca inainte de a-si face aparitia. I-a cerut un foc pentru tigara pe care o plimba jucaus printre degete si ea i-a dat. Nu fuma, dar avea intotdeauna o bricheta in poseta pentru ca se temea de intuneric. In special de intunericul din lift. Cand te prinde intunericul in atmosfera familiara a propriului apartament, te ia cu somn. Insa, cand te prinde intunericul in lift, te inghite obsedantul gand ca nu mai esti, ca ai disparut in gaura neagra a propriei existente. El i-a zambit, i-a multumit si s-a asezat pe scaunul de langa, fara sa ceara permisiunea. Stia, deja, ca este acolo. Conversatia, nu mai banala decat orice alta conversatie intre doi necunoscuti, in primele secunde, i-a facut sa piarda cateva ore bune din timpul lor care era, de fapt, revendicat de multii altii, in discutii pline de repros, in alte locuri in care ar fi trebuit si ei sa fie. 

“Nu reusesc sa trec de inceput, il aude, la un moment dat, marturisindu-i. Sunt dependent de inceput. Fur inceputurile care mi se ofera si apoi, ca un ultim hot, ma retrag, lasand in urma uimire si multa, multa furie. O singura data mi-am dorit sa depasesc inceputul, sa ma pierd in pe parcurs, dar ea nu a mai avut rabdare. Am lungit prea mult acel inceput. Stii, nu este usor sa scapi de o dependenta. Totusi, am simtit, cumva, o usurare ca nu am fost eu cel caruia i s-a facut frica.” Dupa o astfel de confesiune si dupa ce i-a luat telefonul de pe masa, pentru a-si trece numarul si numele in agenda, s-a ridicat si a plecat. Isi aminteste si acum cat de greu i-a fost sa isi spuna ca nu s-a trezit dintr-un vis ciudat. 

Dupa acest incident, zilele si-au vazut de cursul lor firesc. Luni tot de marti era urmat, iar dupa vineri tot sambata isi facea aparitia. Ea, insa, s-a imbolnavit de absenta lui. Si, a duce absenta cuiva pe picioare, nu e putin lucru. Nimeni nu o mai recunostea. Se ferea sa inceapa ceva, orice, ii pastra lui inceputurile pe care le-ar fi putut avea cu altcineva, desi nici macar nu stia daca o sa il mai intalneasca vreodata. Uneori avea senzatia ca si-a pierdut mintile. Mergea, dormea, se trezea, vorbea, isi desfasura activitatile zilnice, dar in mintea sa incremenise in acea cafenea, nerabdatoare sa isi ofere inceputul. Nici macar nu mai purta bricheta in geanta. Oricum o inghitise intunericul. A incercat sa il sune, dar, intotdeauna, i se raspundea sec: “numar nealocat”. Mergea periodic si in cafeneaua in care il intalnise. Pur si simplu nu putea sa renunte la el.

El stia ca ii transmisese virusul pe care il purta in interior ca pe un dat, dar nu era, inca, pregatit sa o revada, sa renunte la dependenta de inceput. Da, ii va fura si ei inceputul, insa, daca nu va mai putea pleca va fi doar o umbra, un animal in captivitate, chiar daca ingrijit corespunzator. Asa ca sarea in continuare de la un inceput la altul si simtea cum se usuca. Nu mai reusea sa isi ia vitalitatea din celalalt, indiferent cat de generos era in a oferi afectiune si se gandea des la ea. Nu, nu o uitase. Mai ales ca era singura pe care o prevenise ca daduse peste un dependent. Asta il si bucura, il si intrista. Nu stia cum sa se poarte pe parcurs. Era expert in inceputuri. Spunea exact ce trebuia sa spuna, facea exact ce trebuia sa faca, se uita exact cum trebuia sa se uite pentru a deveni irezistibil in ochii celuilalt.  A construi o poveste ii era, insa, o necunoscuta in viata. Devenea stangaci, tacut, ursuz, chiar, si se afunda in depresie. Intr-o zi, cand si-a dat seama ca nu mai dorea un alt inceput in afara celui pe care ea ar fi putut sa i-l ofere s-a hotarat sa o caute. Era convins ca il cauta din cand in cand in acea cafenea in care a inceput totul, si-a strans tot ce avea prin casa intr-o valiza si s-a indreptat agale spre locul cu pricina. Trecusera ani de la prima lor intalnire, dar nu isi facea griji. Simtea ca ea l-a asteptat. Ajuns la cafenea, si-a comandat o cafea si s-a afundat in linistea din palmele usor tremurande. Era o dimineata de vara si oamenii din jur isi vociferau destinele in urechile lui imune la orice zgomot exterior. Isi auzea doar inima batand regulat. Nici nu isi mai aminteste cand si cum s-a scurs ziua. Poate doar depune marturie, oricui i-o cere, ca intr-o lumina artificiala de bec, urechile i-au fost desfundate de vocea ei inconfundabila: “Nu stiu de ce mi-a luat atat! Iarta-ma! Sa incepem!” 

Autor:Ramona Iacobute

http://www.ceascadecultura.ro/

As vrea sa nu…

As vrea sa nu …

…obosesc facand zilnic aceleasi lucruri

…port cu mine decat chipul tau bland si razand, mama mea draga, nu fata ta impietrita de nefiinta

…fi pierdut rasul nebunesc si fara griji al copilariei

…fi inteles atat de tarziu ca „dragostea adevărată, cea la care aspiră orice om pe lumea asta, nu trebuie în nici un caz să doară” (Marilena Guduleasa)

…fi fost niciodata ocupata sau neatenta cand m-ai chemat la tine, fetita mea

…ravnesc la mai mult decat am nevoie si sa nu visez mai departe decat as putea ajunge prin propriile forte

…ploua doua zile la rand, fara sa vad soarele

…simt ca am imbatranit doar pentru ca ochii mi-au obosit, inima a luat-o razna, tamplele imi sunt argintii

…fi stiut nicicand ce e zborul ca sa nu mi se para atat de greu de dus dorul de a fi una cu norii

…fi cunoscut nicicand oameni care mi-au spus vorbe frumoase, doar ca sa poleiasca nepasarea, minciuna si aroganta din spatele lor

…ma mai judec atat de aspru si sa ma iert atat de greu

…fiu sceptica cu ideea ca binele si dreptatea vor invinge rautatea acestei lumi, ca vom fi mai buni, mai onesti cu noi insine si cu cei din jur

…mai traiesc in trecut sau in viitor, ci sa ma bucur cu toata fiinta mea de prezent

…simt ca ziua de ieri sau cea de azi au trecut degeaba, fara sa însemn nimic pentru nimeni, fara sa aduc un zambet pe fata cuiva

…mai astept ca cei carora le-am pus sufletul meu la picioare sa-mi fie recunoscatori pentru gestul meu, daca acesta le prisoseste

…mai ascult minciuni care-mi amarasc zilele si sa ma prefac ca le cred, doar ca sa fiu politicoasa sau in rand cu lumea

…pierd nicicand credinta in nebuneasca idee ca in lume exista mereu doi oameni care se completeaza perfect, care sunt un intreg doar cand sunt impreuna, care simt ca nu ar putea respira, exista … unul fara celalalt – si ca e doar o chestiune de timp sa se gaseasca

…uit sa fiu recunoscatoare in fiecare zi ca sunt mama unei fetite minunate, ca inca sunt sanatoasa, ca inca am un suflet tanar

…uit ca uneori e nevoie sa uiti ca sa poti merge mai departe fara frustrari

…uit ca frumusetea femeii sta in zambetul ei, in rasul venit din inima, in ochii sclipind de bucurie si iubire… restul sunt amanunte …

http://simonaivan.revistatango.ro/

Ce nu mi-a spus mama

Nu am stiut niciodata sa ma feresc din timp de lucrurile care mi-au facut rau. Si daca am vazut flacara cu ochii mei si am stiut ca s-ar putea sa ma arda daca ma apropii prea tare, tot am intins mana inspre ea. Si am inchis ochii. Crezand ca daca nu vad, nici nu ma va durea, nici nu vor ramane urmele arsurii.

Cand traia, mama imi spunea mereu: nu face asa ca nu e bine; baiatul asta nu e de tine, o sa suferi daca nu va veti vedea fiecare de drumul vostru; daca vei continua sa te comporti astfel, vei ajunge ca fata aia fara capatai, care pare ca n-are nici un alt rost pe lumea asta decat sa fie barfita si batjocorita. 

Si altele multe mi-a zis mama. Fara sa-i fi dat motive serioase de ingrijorare vreodata. Dar ea imi spunea totusi, ca orice mama care-si iubeste copilul mai mult decat pe ea insasi si vrea sa-l fereasca de primejdiile inerente ale tineretii. Ca orice mama care a trecut prin viata si ar vrea sa-ti arate drumuri mai bune si mai sigure, nu tot acelea pe care a calcat chiar ea si au condus-o spre prapastii fara iesire.

Eu sunt insa incapatanata. Asa am fost mereu. Am vrut sa vad cu ochii mei. Am vrut sa simt cu inima mea, nu cu a ei. Am vrut sa iubesc in felul meu, nu exact ca ea sau ca altcineva. Am vrut sa am ranile mele, caderile mele, ca sa stiu sigur de unde vine durerea, de unde mi se trage boala. Mi-am ales mereu prietenii dupa cum mi-a dictat sufletul si instinctul, nu dupa judecata altora, chiar daca am recunoscut peste ani ca altii au avut poate un dram de luciditate in plus, care m-ar fi salvat de la unele dezamagiri ulterioare.

Am vrut sa ma iau la tranta cu viata la propriu. Si in iubire, dar si in durere. Am luptat cu un curaj nebun uneori – pentru lucruri sau senzatii trecatoare -, dar am si fugit prosteste de teama ca nu voi face fata provocarilor serioase. Cand am fost mica m-am catarat pe timp mai repede decat ma tineau puterile, ca sa fiu mare, ca sa fiu bagata in seama si sa ma impun in fata destinului, sa i-o iau inainte. Sa anticipez ce va urma, sa stiu ce primejdii sau ce lucruri minunate m-ar putea astepta la o varsta care depasea generos anii mei numarati. Apoi m-am uitat contrariata in jur si am constatat ca in timp ce eu judecam ca un adult, multi dintre cei de varsta mea isi traiau din plin copilaria. Ca in timp ce eu eram in varful unui munte pustiu – uimita chiar eu insami de cutezanta de a tinti atat de sus -, altii alergau liberi in poiene inverzite de la poalele muntelui, lasand escaladarea pentru anotimpurile prielnice si pentru suisuri mai putin anevoioase.

Dar nici macar atunci nu am ramas pe loc sa astept, sa-mi trag sufletul. Am coborat in fuga ca sa copilaresc iar. Dar cum sa copilareasca un trup inca de copil avand o minte de om mare? Atunci am facut greseli. Unele peste altele. Cu nemiluita. Caci ma loveam cu stangul in dreptul, cu dorinta in neputinta. Uneori am facut pasi buni dar am gresit cararile pe care am apucat in graba, alteori am gasit drumul bun dar nu am stiut sa tin pasul. Si a fost greu, caci mereu am fost manata de instinctul de a-mi regasi echilibrul – acel echilibru asortat la timpul prezent la care m-am intors, incercand sa retraiesc ce am ignorat, ce nu am luat in seama. Sa privesc si in jos, nu doar in sus. Sa traiesc pentru azi, nu mereu pentru maine.

Apoi am iubit. Fara cap. Fara sa tin seama de sfaturi. Fara masura. Fara sa ma intreb incotro. Fara sa ma intereseze pana cand. Am iubit neconditionat. Fara sa cer nimic in schimb. Nimic mai mult decat mi s-a dat. M-am multumit cu atat. Si cand nu a mai fost nimic de primit, cand nu am mai avut de ce sa dau pentru ca nu mai era nevoie de nimic din ce as mai fi putut oferi, atunci…am cersit.

Am cersit ca ultimul cersetor … putina iubire. Am negociat ore de iubire, minute de tandrete, clipe de pasiune in schimbul carora mi-am vandut si ultimul gram de demnitate. Am cersit plangand o sansa, nestiind pe atunci ca cerseam sansa lui, nu a mea. Caci dupa ce lacrimile au spalat suferinta, rusinea si durerea, lumea s-a intors cu susul in jos si am devenit din cersetor judecatorul suprem. Cu drept deplin de a spune atat: da sau nu. Din victima, am devenit calau.

Si nici macar acum nu vreau sa-mi amintesc ce mi-a spus inima atunci. Nici macar acum nu vreau sa stiu daca am fost un judecator bun pentru mine. Daca am dat un verdict in favoarea mea sau manata de trufie, orgoliu sau anesteziata de durere am refuzat o a doua sansa. Daca ea ar fi putut sa existe. Pur si simplu nu vreau sa stiu daca ar fi putut, sau nu … Si asta nu pentru ca e tardiv, ci pentru ca inca mi-e greu sa ma impac cu gandul ca exista in viata clipe atat de importante, incat, daca nu joci atunci cartea potrivita, poti pierde totul.

Cred ca m-am jucat prea mult cu viata mea, ca si cum as fi putut relua totul de la capat exact cum a fost – ca si tatal meu, acum, care abandoneaza partida de sah daca i s-a luat regina. Vrea iar puterea dintai. Sansa intreaga si cele mai bune oportunitati. Dar sahul ramane totusi un joc, in alb si negru, iar viata e mai mult de atat si mai e pe deasupra si plina de nuante.

Ar fi fost minunat sa mai stea mama cu mine, cu noi, macar cativa ani si sa ma mai scuture putin, sa ma indrume sa urc iar, acolo unde am ajuns de fapt prea devreme. Sa fiu din nou acolo, de data asta adult in trup de adult. La timpul potrivit. In locul potrivit. Dar s-a grabit sa plece si sunt convinsa ca nu m-a invatat tot ce stia. Tot ce a trait. Tot ce ar fi vrut sa traiasca de ar mai fi avut timp.

Ce nu mi-a spus mama, am invatat eu singura, poate si voi …

Ca totul in viata are un pret. Chiar daca nu achiti nota de plata pe loc, te ajunge din urma, si cu dobanda pe deasupra.

Ca nu le poti avea pe toate. Sau in niciun caz in acelasi timp.

Ca versurile din poezia “Cantec soptit” a lui Zaharia Stancu, pe care i-o cantam mereu la chitara in adolescenta, chiar trebuie luate in serios:

„Nu m-a batut mama, nu m-a certat

In mana tineam o bucata de paine

Degeaba mi-a spus

Degeaba mai plangi

Ce-ai omorat omorat ramane”

Ca singuratatea nu te ucide imediat, mai intai te tortureaza – luni sau poate ani – si abia apoi te duce la pierzanie.

Ca exista o lege a compensatiei, in virtutea careia, daca oferi cuiva ceva, da-i sansa sa-ti ofere ceva inapoi, macar simbolic, ca sa poti pune punct si sa nu mai privesti inapoi cu vreo urma de regret, indoiala sau frustrare, daca se intampla sa traversezi un moment de cumpana in acea relatie (asta m-a invatat prietena mea draga, M.)

Ca umilinta mea, modestia mea, fricile si neincrederea in ceea ce pot, in ceea ce sunt, vor fi trepte pentru altii care au fost mai slab pregatiti, dar au cutezat mai mult, au avut ambitii mai inalte si principii mai putin ancorate in adevar sau onoare.

Ca uneori merita sa risti totul, aruncandu-te in gol, caci e mai bland sa mori zburand printre nori, decat rapus incet de regretul ca n-ai facut nimic. Ca ai fost mereu spectator, fara sa incerci macar o data sa fii “jucator”.

Ca nu poti anula sentimentul de incredere fata de cineva, daca nu i l-ai acordat de fapt niciodata intreg.

Ca va veni o vreme cand timpul imi va juca o festa. Sau viata, sau destinul … sau … Ca devenim la un moment dat parintii propriilor parinti, iar ei se intorc cuminti la copilarie. Noi vom invata din zbor sa-i recunoastem iar, sa-i iubim exact asa cum sunt, sa-i tinem noi de mana cu drag, asa cum ne-au strans ei manuta candva, cand ne-au sprijinit neconditionat in drumul nostru prin viata.

Ca e bine sa traiesti cat esti “viu”. Deocamdata ramane singurul lucru sigur.

Si pentru ca mama iubea nespus de mult poezia lui Adrian Paunescu, dar mai ales versurile din poezia “Ruga pentru parinti”, transpusa atat de frumos in cantec, cantec pe care ma ruga sa i-l cant mereu la chitara – si de fiecare data avea lacrimi in ochi -, vreau ca aceste versuri si acest cant minunat sa fie epilogul textului meu.

Nu uitati sa spuneti “Te iubesc” astazi. Iar eu as vrea din tot sufletul sa cred ca ma aude…Te iubesc, mama…

http://simonaivan.revistatango.ro/

Sa iubim pe timp de pace

De cele mai multe ori ne ferim sa iscam in existenta noastra furtuni inopinate. Putini sunt cei care nu tind – chiar fara sa-si dea seama – spre echilibru. In special spre echilibrul emotional. Iar echilibrul emotional nu este totuna cu o stare extrema, fie ea de bucurie, exaltare, tristețe ori disperare. Insa toate evenimentele care ne aduc în acest punct sunt de obicei iscate din afara noastra, nu suntem noi insine nucleul care genereaza aceasta stare uneori ireversibila.

De obicei suntem pusi in fata faptului implinit si depinde de abilitățile noastre cât de repede reușim sa ne repozitionam viata in coordonate pasnice si cuminti.

Nu suntem pregatiti sa infruntam cum se cuvine un razboi. Pentru ca pe timp de pace ne e mai la indemana sa ne lasam purtati de viata de zi cu zi si de grijile marunte, nu să facem simulari defensive, doar de dragul de a ne exersa forta sau capacitatea de a rezista unui pericol neprevazut.

Nu suntem pregatiti sa infruntam moartea. Nu suntem pregatiti sa traim gandindu-ne la iminenta ei. Ca sa ne simtim confortabil o plasam undeva departe, spre un hotar de neatins, sau macar greu de imaginat. Chiar si atunci cand ne gandim totusi la ea, refuzam sa o privim in ochi, sa-i anticipam puterea covarsitoare, sa ne imaginam ca nu am putea avea sansa unei lupte drepte si a unei riposte pe măsură.

Si totusi, daca ne copleseste angoasa sfarsitului existentei noastre pe pamant, cautam disperati un rost.O arma cu care am putea sa infruntam inevitabilul. Durerea. Sfasierea.

Iar atunci iubim. Iubim cum nu am mai facut-o nicicand pana atunci. Iubim cu tot sufletul si cu tot trupul nostru. Cu mintea, cu mainile, cu carnea noastra. Iubim cu disperare azi ce nici macar nu am bagat de seama ieri. Iubim firul de iarba pe care l-am calcat nepasatori in calea noastra. Iubim dimineata cu rasarit de soare si seara cu cantec tanguit de greieri. Iubim cartea ramasa deschisa pe masa, latratul care ne intampina la poarta, pomul infrunzit din coltul casei. Iubim oamenii care ne zambesc si ne dau binete, iubim sunetul apei de la dus, papucii calzi si moi de casa, cafeaua amaruie ce ne insoteste diminetile.

Apoi ne iubim cum nu am mai facut-o de mult timp parintii, copiii, iubitul. Ii iubim neconditionat, fara sa mai asteptam nimic, fara sa le pretindem tot timpul ceva. Mama si tata nu ni se mai par sacaitori, ni se pare absurda inclestarea noastra in a ne ingropa copiii in studiu pana la epuizare, privandu-i de bucuriile marunte ale copilariei, vrem sa facem dragoste mai degraba decat sa fim promovati la locul de munca.

De ce nu vedem oare ca suntem in razboi pe timp de pace? In razboi cu noi, care ne ingropam singuri inainte de a ni se sapa groapa, murim inainte de a ne suna ceasul.  Ne predam, inainte de a fi luati prizonieri pe veci…

Am o propunere. Sa iubim … pe timp de pace…

http://simonaivan.revistatango.ro/

Flori de camp

Am obosit sa te caut. Ori am gresit drumul, ori am mers prea incet, ori am fost neatenta si nu am bagat de seama cand am trecut pe langa tine.

Am fost mereu sigura ca voi sti, atunci cand te voi vedea. Din primul moment. Ca voi sti cu inima. Ca-ti voi sti mirosul. Ca-ti voi recunoaste respiratia. Ca oasele mele, carnea mea, toti muschii, firele de par si degetele, se vor prelungi inspre tine intr-o uniune perfecta, ca imbinarea triumfala a ultimei piese dintr-un puzzle neterminat.

Unde esti?  Pe unde ai umblat??! Pe unde umbli? Existi??! M-am bazat pe tine. Altfel, nu as fi mers mai departe – atat de departe… Niciun pas. Niciun sfert de pas. M-as fi incapatanat sa raman pe o piatra slefuita de apa unei mari zbuciumate si sa privesc de pe tarm.

M-as fi multumit sa fiu un simplu naufragiat. M-as fi putut impaca cu acest gand. Nu era mai bine asa?

De ce sa-mi fi facut atatea bataturi in talpile intepate de iarba uscata pe care am calcat desculta, cautandu-te? De ce sa-mi tremure mainile de atatea emotii scufundate in tacere si incercari de uitare? De ce sa-mi las pletele sa curga in valuri pe care nu o sa le imblanzesti nicicand? De ce sa-mi conturez buzele rosii si pline, daca nu le vei privi si saruta nicioadata? De ce sa ma agat, ranindu-ma pana la carne, de resturile de amor ale unor sosii nereusite ale tale?

De ce sa ma incapatanez sa te construiesc dintr-un vis, dintr-un dor, dintr-o speranta?

Esti o iluzie sau chiar existi?

Tu …

Macar spune-mi. Trimite-mi o veste. Ar fi pacat sa fug o viata intreaga – de la inceput spre sfarsit si chiar de la sfarsit spre inceput – in cautarea ta. As putea sa ma opresc cat mai am ceva timp. Sa-mi trag sufletul si sa mananc inghetata. Sa merg cu bicicleta si in concediu la munte. Sa ma inscriu la cursuri de dans sau sa fac spaniola intensiv. Sa mananc pe saturate ciocolata si sa merg saptamana de saptamana la film la Mall. Sa port discutii marunte despre dragostea altora. Etc… Iti dai seama cate as putea face, daca nu as fi intr-o continua alergare, cautandu-te?

Mi-e sete. Nu ma satura nicio apa pe care mi-o intind maini miloase, dar straine dorului meu.

Ma dor incheieturile. Nu ma alina nicio mangaiere, nicio mana calda ce-mi cuprinde gleznele slabite de fuga.

Inima imi bate mult prea repede si m-a apucat o neliniste patologica. Nicio soapta nu stie sa o opreasca din goana nebuna, nicio sarutare nu-mi stinge teama de singuratate.

Cred ca imbatranesc….

Am obosit sa te caut…

Poate ma vei gasi. Tu. Daca totusi existi.

Pana la urma, speranta moare ultima…

De va fi prea tarziu, vei citi la capul meu: te-am cautat o viata de om. Da, ai inteles bine. Te-am cautat! Nu te-am asteptat.

Si macar atata lucru sa stii despre mine. E singurul care mai conteaza. Nu-mi plac trandafirii. Adu-mi flori de camp…

http://simonaivan.revistatango.ro/

Teama de a pleaca dintr-o relatie care nu mai merge

De multe ori, ramanem in relatii sau casnicii care ne sufoca pentru ca ne este frica sa punem punct, sa inchidem o pagina din viata noastra si sa o luam de la capat. Dar, daca nu inchidem usa nefericirii, nu vom avea niciodata sansa de a fi fericiti cu adevarat.

de FLORENTINA NEGRESCU, psiholog

Frica de singuratate ne limiteaza alegerile. De multe ori ramanem in relatii sau casnicii care ne sufoca pentru ca ne este frica sa punem punct, sa inchidem o pagina din viata noastra si sa o luam de la capat. Dar daca nu inchidem usa nefericirii nu vom avea niciodata sansa de a fi fericiti cu adevarat.

Cand o relatie/ casnicie nu mai merge ne obliga sa ne punem niste intrebari al caror raspuns poate fi dureros, pentru ca asta inseamna sa fim realisti cu noi si sa recunoastem unde am gresit. Cand se ajunge la despartire, fie ca vorbim aici de separare sau divort, lucrurile sunt dureroase pentru ambii parteneri.

·         Pentru cel care decide sa plece pentru ca poarta povara deciziei si odata cu ea a vinovatiei: el este cel care pleaca si-l face pe celalalt sa sufere.

·         Pentru cel care ramane pentru ca se simte tradat si abandonat.

In dinamica aceasta a despartirii cel mai dureros pentru fiecare din parteneri este sa se opreasca din a se raporta tot timpul la celalalalt si sa se uite la el: fiecare are contributia lui in ajungerea la acest punct. Daca nu se opresc si nu identifica ce nu a mers, care a fost partea lor in aceasta dinamica, vor reperta scenariul si in urmatoarea relatie si vor suferi din nou. Furia si dorinta de razbunare a celui care este parasit sau sentimentul de eliberare amestecat cu vinovatie al celui care paraseste, ii impiedica sa-si clarifice cu adevarat ce s-a intamplat, sa lase trecutul in spate si sa fie atenti ca in urmatoarea relatie sa nu repete aceleasi lucruri care au dus la despartire.

Omul este o fiinta prin excelenta sociala: nu poate trai singur, dar asta nu insemana sa stai ]ntr-o relatie toxica. Cu cat stai mai mult intr-o astfel de relatie te anulezi ca individ, iti pierzi stima de sine si increderea ca poti reusi sa ai o relatie armonioasa cu cineva.

Scuzele pe care le aud adesea sunt

·         Nu pot sa le fac asta copiilor mei

·         Nu o sa ma descurc singur/a

·         Nu pot sa traiesc fara el/ea

·         Nu pot sa le fac asta parintilor mei, asta i-ar distruge

·         Nu suport sa fiu singur/a

Alegerea de a ramane intr-o relatie care nu merge va apartine, toate cele de mai sus sunt scuze menite sa va faca sa va simtiti mai bine, sa nu va diminueze pana la anulare stima de sine.

Copiilor nu le va fi mai bine intr-o familie in care cei doi parinti se cearta continuu, de-abia de-si mai vorbesc, se simt frustrati, ingraditi, nefericiti; nu le faceti un bine stand impreuna!

E adevarat ca este greu sa te descurci singur/a, dar daca planifici cu grija cheltuielile vei vedea ca te descurci, mai greu, dar pana la urma iesi la liman.

Poti sa traiesti si fara partener/a chiar daca ti se pare ca fara el/ea nu mai poti respira. Timpul atenueaza sentimente, reduce intesitatea emotiilor.

Nu va protejati parintii daca le spuneti minciuni; ei simt ca ceva nu este in regula: de fiecare data veniti in vizita la ei sau cand faceti sarbatorile in familie se simte tensiunea dintre voi si partener/a, furtuna pluteste in aer chiar daca toata lumea se face ca nu vede norii.

A fi singur nu este sfarsitul lumii. Te poti vedea cu prietenii pe care i-ai neglijat cat timp ai fost in relatie, poti relua legatura cu fratii si surorile pentru care nu ai mai avut timp, iti poti face cunostinte noi, poti merge la concerte, teatre, expozitii, intr-un cuvant poti avea timp pentru tine si-ti poti reconfigura programul in consecinta. Tu alegi!

Autor: psih. FLORENTINA NEGRESCU

www.garbo.ro

Anais Nin: Cel mai frumos citat despre DRAGOSTE si INTIMITATE, din toate timpurile!

„Se schimba ceva in momentul cand decizi ca ai gasit o persoana in fata careia esti gata sa dezvalui parti din sufletul tau.” - Anais Nin.

Anaïs Nin (1903-1977) este o personlaitate cunoscuta si influenta, a secolului XX. Este privita ca una dintre cele mai insemnate scriitoare, Anais Nin capatand o faima intrenationala datorita jurnalelor ei care pot fi o metafora despre drumul unei femei catre auto-descoperire. Jurnalele lui Anais Nin sunt o meditatie cu privire la cultura, natura oamenilor, literatura si sensul vietii. Iata ce scria Anais Nin despre intimidate:

“Se schimba ceva in momentul cand decizi ca ai gasit o persoana in fata careia esti gata sa dezvalui parti din sufletul tau. Ceva iese in evidenta si face ca momentul sa devina unic. O claritate multidimensionala profunda semanand cu o gramajoara de praf de stele adunata cu grija. In acel moment soptesti “in sfarsit” iar ochii ti se umplu de lumina si spontaneitate. Si nu iti pasa daca inima o sa ti se topeasca sau o sa se farmiteze in acest proces pentru ca acest curaj spontan anuleaza frica si neincrederea ta. Triesti pentru moment; pentru ca, pentru o secunda sau mai multe, esti dulce fortat/a sa te supui intimitatii neconditionate. Este un moment de rasplata psihologica care izbeste toate disciplinarile autoimpuse si fondate pe teroare. Este tot ceea ce ai nevoie”. – Anais Nin

Ce este intimitatea?
Din perspectiva psihologica…

Intimitatea este acea magie dintre oameni, pe care arareori avem sansa de a o experimenta, dar care ne transforma vietile in mod radical. Intimitatea este idealul, dar nu un ideal intangibil. Este frumusetea comunicarii si magia interactiunii.

Intimitatea nu este despre sex. Este intr-adevar despre goliciune si sinceritate. Dar intimitatea este ceva cu mult mai delicat si mai frumos decat sexul. Este un schimb de energie blanda, in acelasi timp pasionala, care se manifesta intre doi oameni care se iubesc profund. Intimitatea inseamna naturalete si autenticitate. Sunt oameni care nu reusesc sa atinga acest aboslut niciodata in viata lor, dar desigur, este un ideal pe care merita sa il cautam, sa il dorim cu ardoare. Pentru ca intimitatea insemna cea mai adanca conexiune si comunicare cu cineva. Exista multe moduri prin care poti simti intimitatea alaturi de o persoana; multe dintre acestea exclud sexul dar pentru multe persoane, sexul adauga un set de cuvinte, in limbajul intimitatii.

Psihologul Barton Goldsmith este de parere ca cele mai importante momente de intimitate pot fi acelea care se intampla in afara dormitorului: imbratisarile, atingerile dintre palme atunci cand va plimbati in parc… Sa avem o relatie intima cu cineva este ceea ce ne dorim majoritatea dintre noi, cu toate acestea, valorea intimitatii este sub-apreciata in societatea in care traim. Este acea comoara pe care o cautam cu totii, dar pe care o tinem secret.

Intimitatea, capacitatea de a ne dezvalui in fata cuiva in cea mai autentica naturalete si de a fi apreciati pentru acest gest, este cel mai frumos lucru care vreodata ni se poate intampla.

"Cel mai necredincios dintre toti este acela care face dragoste doar cu o particica din tine. Si care neaga restul.", spunea tot Anais Nin.

www.garbo.ro