Horoscopul Astroputerii feminine: Top 5 zodii care isi tin barbatul sub papuc

 

Perspectiva patriarhala asupra unei relatii de dragoste este pe cale de disparitie. Cu toate acestea, ideea de putere si dominare masculina face parte inca din imaginarul (erotic si nu numai) feminin. Insa nu pentru toate reprezentantele sexului frumos....

Descopera in continuare care sunt cele 5 zodii de femei puternice, pentru care notiunea de ideal masculin protector a devenit cu adevarat desueta.

Horoscopul dragostei: femeia Scorpion si puterea in iubire

Femeia Scorpion este nascuta sub zodia puterii si a seductiei. Inzestrata nativ cu atractia catre pozitia de lider si toate beneficiile pe care aceasta le ofera (bani, prestigiu, dominare), Scorpioanca este la fel de ambitioasa si in ceea ce priveste dragostea. Deviza sub care ea actioneaza este <Totul sau nimic>. De aceea, isi dedica imensa energie sufleteasca doar intr-o relatie cu potential pe termen lung, in care poate, cel putin uneori, sa aiba ultimul cuvant.

Aceasta femeie, pasionala si misterioasa, se poate oferi cu totul in iubire, insa pretinde acelasi devotament din partea partenerului de viata. In plus, fiind guvernata de Marte si Pluto, zodia Scorpion se remarca printr-un simt dezvoltat al propriei puteri interioare. Acesta o indeamna sa preia mereu controlul si sa-si apere pozitia de putere in cuplu, in chip direct, dar si subtil.

In schimb, barbatul care respecta intensitatea emotionala a femeii Scorpion va fi rasplatit cu o loialitate si pasionalitate greu de egalat in intregul horoscop al dragostei.

Horoscopul dragostei: femeia Leu si puterea in iubire

Aflata sub guvernarea Soarelui, femeia din zodia Leu este stralucitoare, entuziasta si...datatoare de directie. Precum astrul sau guvernator, femeia Leu are capacitatea de a oferi intreaga sa caldura sufleteasca si iubire persoanei care i-a cucerit inima. In schimb, elanul sau vital nu poate fi supus sau ingradit, ci doar apreciat si iubit [...]

Mandra si animata de intentii nobile, Leoaica are capacitatea de a-si mobiliza iubitul in directia celor mai importante reusite sociale si familiale. Alaturi de ea, viata este mereu plina de provocari si realizari creative, atata timp cat personalitatea leonina ii este admirata si respectata. Daca insa celalalt incearca sa-i supuna lumina nativa, Leoaica isi arata imediat ragetul de temut, pornind apoi neinfricata catre noi teritorii in iubire.

Horoscopul dragostei: femeia Berbec si puterea in iubire

Nascuta sub semnul energiei si combativitatii, femeia Berbec este cu siguranta cea care preia initiativa in dragoste. Veritabila amazoana a zilelor noastre, ea are capacitatea de a juca rolul cuceritoarei la perfectie si nu accepta sa ocupe pozitia secunda in niciun domeniu de viata.

De aceea, barbatul ideal pentru femeia din zodia Berbec trebuie sa-i accepte personalitatea dominatoare si sa intre in jocul ei perpetuu al cuceririi si entuziasmului. In schimb, el poate cunoaste dragostea sub toate aspectele ei eliberatoare, nonconformiste ori pasionale. Si cu siguranta, isi va adauga diversitatea si spontaneitatea la loc de cinste in vocabularul personal al iubirii.

Horoscopul dragostei: femeia Taur si puterea in iubire

Aflata sub guvernarea zeitei Venus, femeia Taur cucereste prin farmecul ei nativ, prin atractia catre frumos si prin atentia pe care o acorda infatisarii perfecte. In schimb, precum patronul necuvantator al zodiei sale, aceasta nativa da dovada de o mare incapatanare si poate fi greu de urnit, atunci cand nu ii sunt respectate dorintele si felul tipic de a actiona.

Femeia Taur aduce multa loialitate, gingasie si senzualitate intr-o relatie de dragoste, insa are nevoie la randul ei de stabilitate si confort emotional. Respectarea unei rutine zilnice si increderea in fortele proprii sunt de o mare importanta pentru aceasta nativa, care nu va accepta nicicand sa fie supusa, sau ingradita in obiceiurile sale [...]

In plus, fiind vorba de o zodie de Pamant, simtul posesiei face parte din notiunea de stabilitate a Tauroaicei, inclusiv in dragoste. De aceea, femeia Taur va accepta sa fie <a cuiva si numai a cuiva>, insa...doar daca va detine, la randul ei, cheia puterii in relatie.

Horoscopul dragostei: femeia Capricorn si puterea in iubire

Responsabila si determinata, nativa din zodia Capricorn este cel mai adesea femeia puternica din spatele unui barbat puternic. Desi nu este atrasa in mod special de avanscena puterii, ea are capacitatea de a conduce incet, calculat si fara gres din umbra.

Femeia Capricorn este atrasa de statut si prestigiu, obtinute prin activitatile sale zilnice, ori prin lucrurile si persoanele de care se inconjoara. Independenta, diplomata si ambitioasa, aceasta nativa da dovada de o nesfarsita perseverenta in urmarea telurilor sale de viata. In dragoste, ea va actiona de asemenea in chip metodic, aratandu-si loialitatea si devotamentul fata de cel care i-a castigat respectul.

In schimb, are nevoie ca simtul nativ al responsabilitatii si aptitudinile sale de conducere sa poata fi puse in valoare in relatia de cuplu. De aceea, femeia Capricorn nu va accepta sa fie supusa in iubire, sau redusa la un rol de sustinere. Insa, barbatului care ii respecta caracterul puternic, femeia Capricorn ii va oferi din plin pasiunea, loialitatea, grija si respectul sau.

Andreea Peticaru

http://horoscop.garbo.ro/

 

Cel mai emotionant discurs al unui tata catre fiica sa

 

Doamne, fa-o sa fie ca mine, ca tine, dar fa-o fericita... Unul dintre cele mai frumoase discursuri de nunta! Un discurs emotionant, plin de caldura, umor si ironii nevinovate, pe care un tata il adreseaza viitorului sot al fiicei sale in ziua nuntii

Iata un discurs emotionant, plin de caldura, umor si ironii nevinovate, pe care un tata il adreseaza viitorului sot al fiicei sale in fata preotului si a invitatilor. Este un discurs de nunta popular si apreciat de multi si va sfatuim din toata inima sa-l ascultati. Mai jos aveti traducerea discursului, insa va recomandam sa-l urmariti in varianta originala, pe youtube, pentru a nu-i pierde din substanta si a va putea bucura de toate emotiile si nuantele pe care le transmite.

Cel mai frumos discurs de nunta al unui tata

Philip, vreau sa-ti spun o poveste… si ca toate povestile bune incepe asa.. A fost odata ca niciodata un tata si in cazul in care nu ti-ai dat seama, acel tata sunt eu. Acest tata a avut un baietel minunat. Era foarte fericit. Apoi, intr-o buna zi, a aflat ca sotia sa va mai avea inca un bebelus…. Asa ca m-am rugat: ”Doamne, daca asta este vointa ta… fa-o sa fie fetita”. Si a facut-o fetita…. Am fost prima persoana care am tinut in brate. Si m-am uitat la ea si am spus: “Doamne, fa-o sa fie ca mama ei”. Si a facut sa fie ca mama ei…

Era iubitoare si sufletista si asa buna si asa prietenoasa .. insa apoi am realizat ca incepeam sa fiu lasat pe dinafara… Si am spus: “Doamne, fa-o ca mine”. Si a facut sa fie ca mine... Putea sa conduca un camion si un tractor. Putea sa descarce fan si sa desprinda foile de tigara (P.S. Realizezi in ce ce te bagi?). Insa in acelasi timp era incapatanata. Emotionala si tare incapatanata. Asa ca am spus: “Doamne, e suficient din asta! Fa-o sa fie ca tine!” Si a facut-o ca pe El... I-a dat dorinta de a fi de ajutor oamenilor…

Iubeste oamenii. Si-a dat viata ca sa fie asistenta medicala. A adus oameni inapoi din morti. Si a tinut mana oamenilor care isi dadeau ultima suflare. I-a dat o inima pentru activitati misionare si a umblat in toata lumea. Impingand canoe pe rauri umflate. Lipindu-se de podea deoarece gloantele suierau afara. Asa ca a putut sa le spuna oamenilor despre Iisus.

Insa ceva tot lipsea… Asa ca am spus… “Doamne, fa-o fericita”... Si te-a intalnit pe tine... Ii vezi expresia aceea de pe chip? Nu am vazut-o niciodata inainte de a te intalni pe tine. Si sunt recunoscator pentru asta. Astazi iti dau lucrul cel mai bun pe care il am de dat. Si inainte de a face asta, as vrea sa stii cat de mult am muncit eu si Dumnezeu pentru a o face sa fie pregatita… Asa ca Philip, in timp ce ti-o incredintez pe fiica mea, nu cred ca te superi daca iti adresez inca un mic sfat. Eu si Dumnezeu am muncit mult…. Nu o da in bara !

http://www.garbo.ro/

 

Diferenta dintre a placea si a iubi

 

Plac sau doar iubesc? Da mai departe acest text fiicei/ fiului tau adolescent. O/ il va ajuta sa isi rezolve dilemele si sa inteleaga diferenta dintre a placea pe cineva si a iubi pe cineva

Care este diferenta dintre a placea si a iubi? Noua, oamenilor maturi si experimentati ce au incetat de mult sa mai cada in plasa confuziei dintre cele doua, distinctia ni se pare floare la ureche. Permite-ti insa sa te intorci cu ani in urma cand poate ca intrebarea "il plac sau il iubesc?" iti ravasea intr-un fel sau altul sufletul....

Iti propunem pentru astazi un text extrem de popular, viralizat in lumea internetului si avand mult succes in cadrul tinerilor. In cazul in care ai o fiica sau un fiu adolescent, acest text o/ il poate ajuta sa isi rezolve dilemele si sa inteleaga diferenta de nuanta intre a iubi si a placea. Chiar daca usor pueril, superficial si deloc exhaustiv pentru a trata cum se cuvine confuzia dintre a iubi si a placea, pentru adolescenti textul poate fi de mare ajutor. Autorul textului de mai jos este anonim.

Diferenta dintre a placea si a iubi

In fata persoanei pe care o iubesti, inima ta bate mai repede...
In fata persoanei pe care o placi, te simti fericit.

In fata persoanei pe care o iubesti, iarna pare a fi primavara...
In fata persoanei pe care o placi, iarna este doar o iarna frumoasa.

Daca te uiti in ochii unei persoane pe care o iubesti, te inrosesti...
Daca te uiti in ochii persoanei pe care o placi, zambesti.

In fata persoanei pe care o iubesti, nu poti spune tot ceea ce gandesti...
In fata persoanei pe care o placi, poti.

In fata persoanei pe care o iubesti, ai tendinta de a deveni timid...
In fata persoanei pe care o placi, te simti in largul tau.

Nu te poti uita direct in ochii celui pe care il iubesti...
Insa te poti uita intotdeauna zambind in ochii celui pe care il placi.

Cand cel pe care il iubesti plange, plangi odata cu el...
Cand cel pe care il iubesti plange, sfarsesti prin a-l consola.

Sentimentul dragostei incepe de la ochi...
Sentimentul de a placea incepe de la ureche.

Daca ai incetat sa placi o persoana pe care obisnuiai sa o placi
Tot ceea ce trebuie sa faci este sa iti acoperi urechile...
Insa daca incerci sa iti inchizi ochii
Iubirea se transforma intr-un picatura de lacrima si ramane pentru totdeauna in inima ta.

http://www.garbo.ro/

 

 

Ce-si doreste tata...

Cititi aceasta scrisoare care a emotionat o lume intreaga. Sunt cuvintele afectuoase, pline de caldura si o unda de tristete ale unui tata care realizeaza ca intr-o zi va fi batran...

Cititi aceasta scrisoare care a emotionat o lume intreaga si a fost data mai departe, din calculator in calculator, prin intermediul internetului. Sunt cuvintele unui tata catre fiul sau si pot fi regasite sub titlul “Dorinta unui tata”. Autorul este anonim.

Dorinta unui tata

Catre copilul meu:

In ziua in care o sa ma vezi batran, slab si obosit, ai rabdare si incearca sa ma intelegi.

Daca ma murdaresc cand mananc, daca nu ma pot imbraca de unul singur,

Te rog fii indulgent cu mine si adu-ti aminte de timpurile in care te hraneam si te imbracam

Daca atunci cand iti vorbesc, repet unele lucruri iar si iar, nu ma intrerupe. Asculta-ma.

Cand erai mic, trebuia sa iti citesc aceeasi poveste de o mie si una de ori pana cand adormeai.

Daca nu o sa vreau sa fac dus, nu ma face de rusine si nici nu ma certa.

Iti aduci aminte cand a trebuit sa alerg dupa tine pentru a-ti face baie si ascultam o mie de scuze pentru a nu te imbaia?

Cand imi vezi ignoranta in ceea ce priveste noile tehnologii, ajuta-ma sa navighez printre acele siteuri ale lumii intregi.

Te-am invatat cum sa faci multe lucruri. Sa mananci mancarea potrivita, sa te imbraci adecvat, sa te lupti pentru drepturile tale.

Daca la un moment dat o sa-mi pierd memoria sau firul conversatiei noastre,

Lasa-ma timpul necesar pentru a-mi aminti. Si daca nu pot, nu deveni nervos.

Pentru ca lucrul cel mai important nu este conversatia noastra, ci fara dubii faptul de a fi cu tine, iar tu sa ma asculti.

Daca vreodata nu voi avea pofta sa mananc sa mananc, nu ma forta. Stiu bine cand am nevoie sa mananc si cand nu.

Daca picioarele mele obosite imi vor ceda si nu imi vor mai permite sa merg fara baston,

Da-mi mana ta. Asa cum ti-am dat eu mana cand ai incercat sa faci primii tai pasi sovaitori.

Si daca intr-o buna zi o sa-ti spun ca nu vreau sa mai traiesc, ca vreau sa mor, nu te enerva. Intr-o buna zi o sa intelegi.

Incearca sa intelegi ca la batranete nu doar traiesti, ci si ramai in viata.

Intr-o buna zi o sa intelegi ca, in ciuda greselilor mele, intotdeauna am vrut ce este mai bun pentru tine. Si am incercat sa pregatesc drumul pentru tine.

Nu trebuie sa te simti trist, manios sau rusinat pentru ca ma ai pe mine langa tine.

In schimb incearca sa ma intelegi si ajuta-ma asa cum am facut-o si eu cand erai tanar.

Ajuta-ma sa merg. Ajuta-ma sa-mi traiesc restul vietii cu dragoste si demnitate.

O sa-ti platesc cu un zambet si cu dragostea imensa pe care am avut dintotdeauna pentru tine in inima mea.

Te iubesc, copile,

Tata

http://www.garbo.ro/

Povestea sentimentelor

 

Pe vremea în care oamenii abia coborâseră din Paradis și erau doar un mic suflu, o mică pată pe imensitatea Pământului, totul era extrem de simplu. Legătura dintre oameni și Creator era puternică. Nimeni nu încălca vreuna dintre poruncile divine, nimeni nu făcea nimic în afară de ceea ce trebuia să facă.

Oamenii mâncau, beau, unii cultivau pământul, alții se duceau la vânătoare. Fiecare avea locul lui sub soare și totul se desfășura după Lege. Nici o fărâmă de praf nu pleca sau sosea fără să fie sub atenția Celui de Sus.

Timpul a trecut, generațiile se succedau precum boabele pe spicul de grâu și nimic nu întrerupea ordinea și rânduiala lumii.

În acele timpuri străvechi, fiecare pereche zămislea mulți prunci. Creatorul hotărâse ca oamenii, cea mai perfectă creație a sa, să se răspândească pe tot pământul.

Astfel, într-un mic sat au venit pe lume 16 surori, ce urmau să fie cele mai cunoscute din întreaga lume, atâta vreme cât omenirea va dăinui.

Pe atunci, Creatorul umbla printre oameni. Toți îl cunoșteau, dar nimeni nu-l băga în seamă. Fiecare avea treaba lui și fiecare și-o făcea și nu avea nici bucurii sau nici tristeți. Nimic mai mult. Soarele răsărea și apunea, recoltele erau strânse, și toate mesele erau mereu pline.

După un timp, Creatorul a simțit că în această lume perfectă lipsea ceva, ar fi trebuit să schimbe ceva.

La aceste lucruri se gândea în timp ce pășea agale pe ulița din sat. Plină de energie, una dintre cele 16 surori, Dorința alerga, și în fuga ei se lovi de Creator. Atunci îl luă în brațe și rămaseră câteva secunde îmbrățișați. Copila cum s-a eliberat a continuat să fugă, dar s-a întors și a schițat un zâmbet. Atunci Creatorul a simțit ceva, ceva ce nu mai simțise până atunci. A simțit… un sentiment, pe care l-a numit Dorință în cinstea copilei. Această dorință a Creatorului devenise din ce în ce mai mare și mai cuprinzătoare. Dorea să creeze mai multe sentimente, și să le încerce pe toate. Apoi, dorea să le trimită în lumea largă ca toți oamenii să le aibă în pieptul lor.

Dar… cum să fie ele? Cum să fie sentimentele? Trebuie să existe un echilibru. Astfel, Creatorul a decis ca să fie sentimente bune și sentimente rele. Ca să le poți simți pe cele bune, va trebui să le vezi și să le simți și pe cele rele.

S-a pus pe treabă și a realizat o țesătură complexă, precum o pânză de păianjen între toate sentimentele. Unele dintre ele le-a făcut opuse, altele asemănătoare. A creat sentimente opuse, despărțite de doar o muchie de cuțit și legate între ele de mii de sfori. Alte sentimente, chiar daca sunt apropiate le-a despărțit prin mii de ziduri. Apoi, a luat în mâna sa un pumn de pietricele din colbul drumului și suflat peste ele. Fiecare piatră a primit în miezul ei câte un sentiment.

Fiecare pietricică s-a transformat într-o Luminiță. Unele străluceau minunat și păreau ca aurul în lumina soarelui, iar altele erau roșii-maronii și nu erau plăcute la vedere. Sentimentele nu aveau nume, dar Creatorul a decis ca fiecare pietricică, fiecare sentiment, pe care îl va da cuiva, să fie cunoscut apoi de întreaga omenire după numele celui care l-a simțit prima dată.

Odată hotărârea luată, el a zâmbit. S-a oprit și a privit în jur. A văzut casa plină de fete și le-a urmărit cu atenție.

Inocența, cu ochii mari și blânzi privea un lup ce încerca să intre în ogradă după hrană și încerca să ajungă la cotețul găinilor. Fata privea cu ochii mari sălbăticiunea și nu zicea nimic.

Creatorul a chemat-o la el și i-a dat pietricica cu sentimentul de inocență. Fata a atins piatra și sentimentul i-a pus stăpânire pe întreaga ființă.

- Ce fac acum Creatorule? Pentru ce mi-ai dat asta? spuse fetița privind-ul cu ochii ei mari.

- Tu vei răspândi Inocența în întreaga lume, spuse Creatorul cu zâmbetul său bun și blând.

- Bine, spuse fata și se întoarse în casă.

Este ușor, gândi atunci Creatorul. Așa o să fac cu toate sentimentele.

Apoi, o altă fată ce se juca în curte s-a împiedicat de o creangă și a căzut. Piciorul și l-a julit destul de rău, era o rană urâtă. Acelei fete care stătea pe jos și nu putea să meargă Creatorul i-a dat suferința.

Atunci, s-a întâmplat ceva neașteptat. Suferința a început să țipe de durere, acum simțea și striga după ajutor. Era primul strigăt de ajutor care se strigase vreodată. Nimeni nu mai auzise așa ceva în liniștea satului.

Doar două fete au venit la acel strigăt de ajutor. Oamenii nu aveau sentimente, așa că nu aveau niciun motiv să vină până la fata ce țipa în gura mare de durere.

Cele două surori erau Tristețea și Compasiunea. Fiecare, a primit câte o pietricică de la Creator.

Imediat după ce au primit aceste sentimente, fetele au sărit să-și ajute sora. I-au bandajat piciorul și au așezat-o cu mare grijă pe o băncuță mică, din spatele grădinii.

Dar, Suferința nu înceta să țipe de durere. Atunci Creatorul a decis ca sentimentele să poată veni și pleca din inima oamenilor. Omul va fi cuprins pe rând de câte un sentiment. Când va veni unul, cel dinaintea lui va trebui să plece.

Și cum a hotărât acest lucru, i-a dat unei fete încă o pietricică și a trimis-o la Suferința ce țipa în spatele grădinii. Și țipetele s-au oprit. Acea fată se numea Bucuria.

Bucuria a făcut să tacă Suferința.

Era minunat.

Creatorul a chemat pe alta dintre surori pentru a-i da sentimentul ascuns în piatra cea mică din mâna Sa.

Vina, după ce și-a primit sentimentul, și-a adus aminte că ea lăsase creanga în mijlocul curții, și a început să plângă.

Repede Creatorul a mai dat piatra copilei care se numea Plăcere. Aceasta mânca o prăjitură și a împărțit-o cu Vina.

Și Vina n-a mai plâns.

Dorinței și Plictiselii, care se jucau împreună, le-a mai dat pietricelele lor și apoi a venit rândul Extazului.

Creatorul a văzut că Extazul se iubea în camera din spate cu un flăcău de prin vecini. Atunci, zâmbind a arucat pietricica prin crăpătura geamului, direct în patul celor doi.

- Să aveți parte de extaz și când vă veți ruga la Mine, a spus El surâzător.

Acum, mai avea doar patru pietricele în mână. A chemat Ura.

Când Ura a primit sentimentul, primul și singurul sentiment ce pusese până atunci stăpânire pe ea, a luat o figură de animal sălbatic și i-a dat o palmă Creatorului. Apoi a început să arunce cu pietre in El.

Creatorul fugea râzând prin curte, cu Ura după El. I-a aruncat din alergare Disprețului piatra ei. Cum a atins piatra și sentimentul i-a încleștat sufletul, Disprețul a oprit Ura din nebunia ei.

Atunci, Respectul, ce tocmai își primise ea pietricica magică le-a strâns pe toate surorile ei și le-a pus să îngenuncheze în fața Creatorului.

Dar… Creatorul mai avea o pietricică în mână, acea pietricică era goală, nu avea niciun sentiment în ea. Era pustie… ca o piatră.

Și totuși, unde era ultima fată?

El și-a amintit că mezina tocmai se înecase în râul de la marginea satului. Acum, zăcea pe mal fără suflare. Nimeni în afară de El nu știa asta.

S-a hotărât să plece ca să ajungă degrabă la ultima și cea mai mică dintre surori.

Se simțea ciudat mergând pe ulița din sat. Acum, toți ochii erau ațintiți asupra Sa.

Când El se apropia, oamenii îngenunchiau și îi arătau respect. Alții, când Îl priveau, aveau sufletul plin de bucurie.

Nimeni nu mai trecea nepăsător pe lângă El.

Creatorul, în imensa Lui bunătate a observat schimbarea.

La puțin timp, după ce a ieșit din sat, pe malul râului, în spatele unei tufe de trandafiri, cea mai mică dintre surori zăcea fără suflare.

Când a privit-o cât era de gingașă și minunată, a știut pe dată că trebuie să o readucă la viață. Apoi și-a amintit cum oamenii se schimbaseră odată cu primirea sentimentelor.

Atunci a vrut să intre în inima lor, să vadă ce văd ei, să simtă ce simt ei. Prin urmare, în ultima pietricică, în care nu pusese niciun sentiment a intrat El, iar pietricica magică a atins pieptul fetiței.

Copila a deschis ochii, cu Dumnezeu în inima ei.

Fetița se numea Iubire

 http://filedelumina.ro/

Mircea Eliade spunea…

 

…ca oamenilor le este teama de necunoscut deoarece lucrurile pe care le vor descoperi pot schimba “icoana” pe care si-au creat-o despre ei insisi.

Nu-mi amintesc daca asa suna citatul cu exactitate, insa merita sa reflectam putin asupra acestui subiect.

Daca in copilarie plansetele prelungite ne etichetau drept “suparaciosi”/”rasfatati”, iar racelile tot mai dese si mimica ingrijorata a parintilor ne ofereau amprenta “bolnaviciosului”, pe masura ce timpul trece, noi suntem cei care ne conturam imaginile despre propria persoana.

Poate ca cel mai ironic lucru este faptul ca ne cream singuri propriul pat al lui Procust, iar in momentele in care nu ne mai recunoastem, incepem sa ne taiem parul care depasea conturul cu care eram obisnuiti. Ne ghemuim pentru a nu da “pe dinafara”, iar in acele clipe in care credeam ca imaginea conturata va fi cea stabila, ne defacem larg mainile si picioarele pentru ca patul se mareste incetul cu incetul.

Dialogul cu necunoscutul apare in momentul in care alegem sa parasim patul pentru ca talpile noastre sa atinga pamantul.

De cate ori nu am afirmat despre noi “Eu nu sunt genul care sa vorbeasca in public/ sa ii asculte pe ceilalti/ sa dea ritmul propriei vieti/ sa ia decizii/ sa invete ceva pe cont propriu/ sa locuiasca intr-o garsoniera cu altcineva/ sa aiba grija de propria persoana” (si lista poate continua pentru fiecare in parte), fara ca macar sa ne oferim posibilitatea de a actiona in acest sens?

In momentul in care ne lasam incatusati de propriile proiectii la adresa noastra, uitam sa lasam loc si pentru alternative. Ne inghesuim atat de mult in noi insine incat uitam sa respiram viata care ne tot cheama spre ea…Il imbratisam atat de tare pe “Nu” si inaltam tot mai sus patul lui Procust astfel incat coborarea in realitate devine tot mai greu de realizat…

Cat despre “icoana” de care aminteste Mircea Eliade, consider ca timpul cioplirii ei este cel care ne indeparteaza de adevarata viata. Timpul in care ne intrebam “cum ar trebui” sa gesticulam, gandim sau simtim pentru a da bine in ochii celorlalti sau pentru a ne potrivi cu imaginea pe care noi o avem despre noi insine reprezinta o mare pierdere in fata noastra.

Atunci cand teama de necunoscut intervine, nu avem incotro si renuntam la toate ustensilele de dezoltare personala pe care ni le-am creat pentru a ne proteja. Avem de ales intre a ciopli in continuare o imagine pe care vom dori cu siguranta sa o retusam mai tarziu si a ne avanta in necunoscut pentru a trai dincolo de limitele imaginatiei noastre.

Si chiar daca intalnirea cu cele enigmatice ne poate determina sa ne pierdem controlul, nu se stie niciodata ce vom descoperi. Nu se stie niciodata daca lucrul cel mai de temut nu ascunde, de fapt, darul care astepta sa iasa la iveala…

Voi ce parere aveti?

http://www.damaideparte.ro/

 

Călătoria inimii. Dansul pe muchie de cuţit al iubirii conştiente

 

„Până când moartea ne va despărţi”. E legământul cu iz de sentinţă în care ne-am obişnuit să ne înfăşurăm alături de partenerii noştri, sperând că astfel vom cimenta un drum sigur pentru amândoi, imaginându-ne că asta înseamnă iubire. Am sperat că, legându-ne astfel de celălalt, ne vom simţi verticali şi stabili şi vom uita pe cît posibil de propria singurătate. A durat o vreme până să ne dăm seama că un asemenea legământ nu este despre viaţă ci depre moarte. Că nu vorbeşte despre ceea ce alegem să facem acum şi aici, în această viaţă, ci despre un final implacabil, care goleşte de sens toate structurile dure pe care ne-am străduit să le ridicăm şi în care ne-am închis, ca un blestem.

Pe măsură ce ne întoarcem către noi, către acele întrebări fundamentale legate de cine suntem, un spaţiu fragil, ignorat până la uitare deplină, începe să pâlpâie cald în adâncurile noastre, chemând la reamintire: inima noastră. Am explorat tot ce era de explorat în afară, am căutat să disecăm tot ce se putea diseca, ne-am făcut hărţi şi ghiduri pentru orice iar când ne-am amintit de noi înşine am început să ne explorăm după acelaşi model, ca pe un dulap, desfăcând sertare, scoţând şi inventariind obiecte. Am transformat totul în unelte, le-am optimizat ca să ne poată servi cât mai bine, uitând esenţa celui căruia erau menite să servească. Iar pentru că raţiunea ne-a oferit, aşa cum ne-a promis, toate răspunsurile, mai puţin cele cu adevărat importanante, oamenilor începe să li se facă dor de viaţă. Viaţa, în curgerea ei e poate singurul „lucru” pe care, deşi am încercat, nu am reuşit să îl prindem sub lentila microscopului. Şi ce bine că este aşa!

Vremurile pe care le trăim acum cheamă la onestitate. Suntem nevoiţi să admitem că ne-am înşelat cu privire la tot ceea ce contează cu adevărat. Descoperim că fundamentul pe care ne construiam judecăţile, lentila prin care ne-am învăţat să privim lumea, este opacă şi diformă. Viaţa nou trezită în conştiinţa noastră topeşte cu suflul ei cald totul în jur. Nimic din ceea ce consideram dur, de neclintit şi menit să ne susţină nu mai stă. Ne ducem la vale ca un râu de munte dar asta, deşi pare un coşmar, se întâmplă pentru că abia acum reîncepem să trăim cu adevărat. Ne amintim acum că viaţa este sălbatică şi fluidă iar pentru că am tot încercat să o închidem între baraje şi-a pierdut prospeţimea, a devenit putredă şi urât mirositoare.

Nu e de mirare că printre primele zone afectate de aceste transformări sunt relaţiile noastre de iubire. Conştiinţa noastră se lărgeşte iar cadrul relaţiilor noastre de iubire se transformă odată cu noi, pentru a putea cuprinde noile orizonturi spre care se îndreaptă fiinţele noastre. Din ce în ce mai mult tot ceea ce facem încetează să mai fie mecanic şi tinde să devină o cale de explorare deschisă a sinelui. În acest context relaţiile noastre de iubire se metamorfozează, devenind şi ele o cale – poate cea mai frumoasă dar şi cea mai provocatoare dintre căi.

Îndrăznind să pătrundem cu onestitate în noi înşine, intuim pentru prima oară acolo un univers de forme şi înţelesuri fără contur, de lumini şi culori care se desfăşoară într-un joc magic, pe care ne este imposibil să îl cuprindem în vreunul din cadrele rigide ale gândirii noastre. Privită, inima noastră se trezeşte şi începe să privească. Lumini şi culori se ţes şi se desţes acolo, iar noi, vrăjiţi de jocul lor divin, ne întrăgostim întâia oară. Contemplarea de sine devine prima noastră iubire iar această iubire devine prima noastră libertate.

Apoi, dând cu inima de celălalt, fiinţa noastră recunoaşte acolo propria infinitate şi începe să se oglindească pe sine în ea. Aşa începe povestea. Două infinităţi deschise se suprapun şi se separă pentru a explora noi teritorii, se reflectă şi ciocnesc, se împletesc şi despelesc în curgerea lor, pentru a atinge culmi şi a se prăbuşi în văi pe care nu le credeam vreodată cu putinţă.

Atunci când, la întâlnirea cu celalat, energia iubirii explodează în noi în mii de fiori, între cele două inimi are loc o fuziune sacră, care acţionează ca un şoc ce ne lasă goi şi fără apărare în faţa a tot ceea ce este. În acel moment toate zidurile noastre se prăbuşesc, lăsând expus întregul nostru univers interior, întregul nostru potenţial, toată măreţia noastră, tot ceea ce am am îndrăznit sau nu să credem vreodată despre noi. Armonia care se naşte atunci, acea frecvenţă comună pe care cele două inimi se întâlnesc şi încep să cânte, acea intensitate care ne ridică pe culmi la care nici nu am visat, explică întreaga fascinaţie pe care iubirea o exercită asupra imaginaţiei umane. Dar în acelaşi timp explică şi teama pe care o provoacă o astfel de întâlnire. Pentru că, odată coborâţi din acele înălţimi, suntem provocaţi să aducem iubirea aici, pe pământ, să o facem să rodească în mijlocul agitaţiei noastre zilnice, să crească în vieţile noastre de oameni, cu toate limitările noastre inerente. După ce inimile noastre de îngeri s-au contopit fără efort până la unitate, suntem acum chemaţi să punem în contact şi dimensiunile noastre mai dense, tiparele noastre de gândire şi comportament, tot ceea ce ne diferenţiază şi ne separă. Înţelegem că am găsit iubirea într-o clipă jucându-ne de-a zeii dar acum, pentru a o păstra, trebuie să învăţăm să ne jucăm de-a oamenii. Este un proces dureros, care scoate la lumină tot ceea ce am fi preferat poate să nu ştim despre noi şi despre celălalt.

A rămâne treji în acest proces, la mijloc, între Cer şi Pământ, fără a respinge nimic, a rezista tentaţiei de a transforma iubirea într-un ideal celest, dar şi a ne abţine să facem din ea un instrument proiectat să ne satisfacă nevoia de securitate şi confort, a fuziona într-un anume fel cu celalalt şi în acelaşi timp a admite că, dintr-o altă perspectivă, suntem şi vom rămâne mereu singuri, reprezintă marea provocare a iubirii. Devoţiunea totală, necondiţionată faţă de celălalt, manifestată concomitent cu respectul şi dragostea faţă de noi înşine şi propriile nevoi, ne cheamă să descoperim cu înţelepciune, blândeţe, curaj, umor şi spirit de joacă un nou nivel al potenţialului nostru interior.

Să nu ne amăgim că ar fi un drum confortabil. Dimpotrivă, calea inimii ca drum al descoperirii de sine este un drum al celor curajoşi şi oneşti, atât de oneşti încât sunt dispuşi să sacrifice totul, tot ceea ce credeau că sunt şi le aparţine, până la autonimicire. Da, este vorba din nou de moarte, dar despre o altfel de moarte. Este o moarte care dezleagă, care deschide. Este o moarte aici şi acum, în fiecare clipă, strat după strat, a tuturor neadevărurilor pe care ni le-am spus vreodată despre noi înşine, a tuturor orizonturilor în care ne-am închis pentru a ne simţi invulnerabili. Nu vom mai putea să ne amăgim că ştim ceva cu siguranţă despre noi înşine şi cu atât mai puţin despre celălalt. Adevărul crud pe care îl descoperim este că în viaţă nu există siguranţă – moartea este singurul lucru care vine cu siguranţă.

În faţa unei asemenea perspective mintea tinde de cele mai multe ori să o ia la fugă. Dar, aventurându-ne pe acest drum, descoperim că ceea ce moare lasă loc de expresie unei alte dimensiuni, mult mai intime, a relaţiei cu noi înşine. Începem să ne cunoaştem pe noi aşa cum nu ne-am mai cunoascut vreodată. De multe ori vom fi nevoiţi să renunţăm la acel echilibru interior artificial, fixat pe concepte şi judecăţi, despre care credeam că ne garantează armonia şi confortul. Călătoria inimii este un drum pentru cei care iubesc dansul pe muchie de cuţit.

Încet-încet, renunţând la ideile noastre despre viaţă şi începând să îi experimentăm direct toate faţetele, descoperim din ce în ce mai mult că tot ceea ce ne scoate din minţi la celalalt nu este decât o oglindă. Nimic din ceea ce ar putea mainfesta vreodată celalat, nimic din fricile şi măştile pe care le poartă, niciuna dintre obsesiile lui nu este în mod profund străină de noi. Şi, mai mult decât atât, pe măsură ce ne obişnuim să ne uităm plini de curaj la noi înţelegem că nimic din ce ar putea face celălalt nu ne poate răni vreodată cu adevărat. Acceptând suferinţa şi aruncând asupra ei lumina conştiinţei, descoperim că singurul care ce se prăbuşeşte şi ne doare este egoul. Ceea ce moare nu suntem noi ci povestea noastră despre noi, o poveste spusă din frica şi disperarea de a da cu ochii de adevărata noastră natură. Inima deschisă este fragilă ca o floare dar, într-un anume sens, este mai puternică decât oricând, pentru că este vie. Un nou echilibru se naşte atunci, exact în acel punct în care polarităţile se întâlnesc.

Iubirea ne invită pe un tărâm al paradoxurilor şi tensiunilor creatoare, unde cele două inimi care se aventurează împreună în călătorie pot să exploreze întreaga paletă de dimensiuni ale vieţii care palpită în ele. Energiile sălbatice a căror expresie suntem, masculinul şi femininul, interiorul şi exteriorul, umanul şi divinul, sacrul şi profanul, se întâlnesc şi coexistă într-un spaţiu de a cărui vastitate mintea noastră este total depăşită. Aşa cum viaţa nu poate fi rezumată la un set de răspunsuri precise, bine definite, fără a-i denatura însăşi esenţa de necuprins, tot astfel cele două inimi şi relaţia vie dintre ele nu poate fi inclusă într-un set de modele şi reţete care să le garanteze supravieţuirea, succesul, armonia sau orice altceva. Tot ceea ce se poate contura este un echilibru fin al contrariilor, în mijlocul şi nu împotriva tensiunii fundamentale dintre cei doi, echilibru care anunţă deschiderea unor orizontuiri încă şi mai vaste ale celor două fiinţe. Acest echilibru nu poate fi stabil, în sensul că, odată atins, s-ar menţine ca în poveşti până la adânci bătrâneţi. El se cere mereu şi mereu redescoperit, reajustat, recreat. Iubirea ca o cale de explorare şi expansiune a fiinţei umane este mai degrabă o atitudine de angajare totală pe acest drum personal decât o hartă cu poteci îngrădite, menite să ne ţină împreună. Promisiunea pe care o facem atunci când legăm o relaţie devine o promisiune către noi înşine, privind profunzimea şi onestitatea călătoriei noastre interioare.

Călătoria Inimii a lui John Wellwood este o carte care, fără a ne oferi vreo reţetă pentru depăşirea problemelor şi construirea unei relaţii împlinite, ne invită în schimb să descoperim că echilibrul nu se poate naşte din anularea tensiunilor şi a suferinţei ci din acceptarea lor totală, din curajul de a le pătrunde, din explorarea tuturor faţetelor emoţiilor care apar pe parcurs şi a ceea ce spun ele despre noi înşine şi, în ultimă instanţă, acceptarea noastră atât în ipostaza de zei cât şi în cea de oameni. A aduce împreună, prin inimă, toate aceste polarităţi aparent ireconciliabile, reprezintă marea noastră devenire prin iubire

 

http://www.elenafrancisc.ro/

Măştile iubirii

„De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoşi.” (Harlan Ellison)
E adevărat. Sunt multe etape şi motive pentru care oamenii îndrăgostiţi mint.
De ce?

La început o facem ca să-l impresionăm pe cel iubit, pentru că ne interesează. Ne vom preface că suntem tot ce caută. Ne băgăm sub pielea lor şi aflăm ce le place, după care devenim o replică fidelă a iubitului lor ideal. Iar trandafirul sau cutia de ciocolată pe care le-o trimitem nu se datorează faptului că suntem romantici, ci e doar un motiv să-l impresionăm pe altul.

Mai târziu, cînd dragostea nu mai este aşa de puternică, minţim ca să menţinem relaţia, sperând că va fi mai bine. Îl minţim pe celălalt, spunându-i că va fi mai bine. Dar ne minţim şi pe noi înşine. Ne imaginăm că lucrurile vor fi mai bune în timp. Dar, de obicei, nu se întîmplă aşa. O dată ce ai atins nivelul de saturaţie, nu mai este cale de întoarcere. Şi atunci ne punem întrebarea:
a fost iubire sau minciună?

Chiar şi mai tîrziu, când găsim pe cineva care ne poate face să uităm de problemele şi frustrările personale, care poate fi lîngă noi fără să ne ceară prea mult în schimb, îl minţim pe cel pe care-l iubim ca să nu ne trădăm. Îi minţim pe cei pe care-i iubim, pentru că la sfîrşitul zilei, indiferent de certuri sau de faptul că ne fac să ne simţim neînsemnaţi, nu putem să ne despărţim de ei. Şi nu le permitem, în egoismul nostru, să fie ai altuia. E ca şi cum în timp ei devin proprietatea noastră pe care nu vrem să o vindem încă. Dar acum nu mai este dragoste, este dependenţă. Ne-am obişnuit să ne trezim lîngă aceeaşi persoană şi să ieşim cu ea mereu în oraş, încît nu ne putem imagina alături de altcineva.
Când suntem îndrăgostiţi nu mai suntem noi înşine. Ne punem o mască şi devenim personajul pe care masca îl înfăţişează. La început, suntem prietenul atent care se îngrijeşte de nevoile celui apropiat. Mai târziu, devenim iubiţii pasionaţi, fericiţi şi împliniţi, dacă cei pe care-i iubim simt la fel. Dar masca începe să se degradeze şi, dintr-o dată, devenim neglijenţi, obosiţi, dacă nu ne concentrăm asupra a ceea ce ne dorim sau de care avem nevoie. Iar, când ultimele bucăţi ale măştii cad, e şi momentul când ne dăm seama că ne-a fost destul. Emoţiile, din stomac, lipsa poftei de mîncare şi reveriile pe care le-am trăit la început nu mai sunt. Nu mai putem să ne prefacem şi nu mai putem redeveni iubitul sau iubita care eram odinioară. Am obosit să ne mai prefacem că suntem altcineva.

Dragii mei, viaţa este dinamică, la fel ca fiinţa umană. Însă ea este la fel de schimbatoare ca emoţiile pe care le resimţim de-a lungul unei zile. Întradevăr. Nimeni nu rămâne veşnic neschimbat. Nimeni şi nimic. Relaţiile noastre sunt primele supuse acestor transformări care ne influenţează. Suntem pătrunsi puţin câte puţin de ceea ce alţii ne dau sau ne iau, de suferinţele sau bucuriile noastre. Dar atât spiritual, cât şi trupul nostru păstrează urme de neşters ale elementelor din care am fost plămădiţi. Va iubiţi sau vă minţiţi? Acestă întrebare trebuie să şi-o pună orice om care crede că e îndrăgostit. E momentul când redevenim noi înşine.

Acesta e momentul în care reîncepem să iubim.

http://artaiubiri.wordpress.com/