“ Virtutea, fiind
obţinută prin luptă, e superioara” (G.B.Show)
Putem cunoaște, dărui și
primi Iubire doar în măsura în care credem în ea și în miracolul ei. Miracolul
Iubirii e pentru noi, oamenii, mult prea mult fixați cu picioarele pe Pământ și
cu inimile ferecate în trup, departe de cer, ceva ce ne se pare imposibil. Dar
totuși se întâmplă…
Îndepărtăm Iubirea prin
scepticismul nostru, iar dorul de ea, ne subjuga continuu zi de zi. Prima
lovitură, aproape mortală, Iubirea o primește din partea noastră când încetăm
să mai credem în ea, iar pentru a ne permite o cât de mică credință, cerem
glamuros și vrem să ni se arate “ dovada” prezenței ei. Vrem să constatăm,
să înregistram și să contabilizăm Iubirea.
Ne
scăpa ceva esențial: a crede în Iubire nu înseamnă a ni se dovedi, a ni se
demonstra sau de a ni se oferi evidente . Îndrăznim să credem în Iubire nu
“pentru că…”, ci doar credem și iubim.
Singură, Iubirea ne dă
ochi și inimi noi pentru a putea vedea frumusețea din cei pe care-i iubim, iar
odată ce am primit acest dar, avem deschisă calea să descoperim în noi comori
nebănuite: Bunătatea și Afecțiunea. Fără aceste două pârghii spirituale
riscăm să fim prinși invariabil în caruselul acelui pretențios și nesățios
mecanism de satisfacere doar a propriilor noastre necesități: “am nevoie să mi
se…”, “vreau să mi se…” etc.
Binenţeles, ar fi total
greșit să renegăm dreptul nostru natural de a ni se oferi și nouă afecțiune, nu
doar să dăm. Suntem oameni, nu sfinți, iar acea formă supremă de Iubire, Agape,
este încredințată puţinora dintre noi. Ceea ce este important să facem e să
tindem către această formă de Iubire. Supra-omul lui Nietzshe, cu al sau
“egoism mediocru”, nu recunoaște Iubirea. Dacă vrei să le dai ceva, glosează
el, dă-le o pomană. Dar mai întâi așteaptă să ți-o ceară. În vocea acestuia ,de
om supra-puternic, se aud căzând mut lacrimile deznădejdii și a tristeții.
În Iubire e greu să fii egoist și necredincios. Amărăciunea și tristețea unei
anume necredințe în forța Iubirii, ne suspendă în fapt dreptul nostru firesc de
a fi fericiți.
Îndrăznește,
Nu te teme, Cere, Fii curios, Bate la geamul sau ușă cuiva, Fii cu gândul în
inimă și cu picioarele pe Pământ, Nu-ți dremui Iubirea, Fii întotdeauna
tolerant, dar nu și absurd, Călește-ți curajul de a fi răbdător și înțelegător,
Nu deznădăjdui, dar mai presus de orice Iubirea ne cere două lucruri esențiale:
Nu regreta și Nu avea resentimente.
Iubirea este sublimă, dar
nu am făcut nimic dacă nu vom înțelege și accepta că în apropierea sublimului
așteaptă întotdeauna și tenebrele obstacolelor și greutăților.
Lucrurile,
scria Neruda, sunt create ca să fie iubite. Cum învățam să le iubim
depinde de felul fiecăruia dintre noi cum gândim și înțelegem să iubim. Iubirea
este o lume ce poartă amprenta personală a fiecăruia dintre noi. Iubim după
măsură pregătirii și dorului nostru de Iubire. Atunci când iubim, întrebarea
corectă este “Cum iubim?” și nu “Ce este Iubirea?” Omul este jumătate dragoste
și jumătate luptă, iar esența Iubirii este însăși acțiunea de a iubi și nu
rezultatul final al acesteia. Iubirea adevărată, profundă nu este mieroasă,
dulceagă și angelică, ci, dimpotrivă, ea presupune suferință, dezordine,
disconfort. Ca stare intermediară între ignoranțaă și înțelepciunea noastră,
Iubirea ne solicită permanent efort, luptă, sacrificiu.
Nimic în viață noastră nu
are un caracter permanent, constant. Iubirea are și ea o traiectorie
ciudată: ne îndrăgostim nebunește de cineva, credem cu deplină convingere, că
ne-am găsit jumătatea predestinată, ne aruncăm nebuni de fericire și extaz în
tumultul amoros, dar, după ceva timp, pasiunea sucombă , intensitatea
clachează, intervine un fel de obișnuință placidă, iar plictisul este pregătit
să intre în scenă pentru a face loc Dezamăgirilor, Regretelor, Resentimentelor
și chiar Urii. La fel ca și Iubirea, Ura stă și așteaptă cuminte într-o
cămăruța a inimii. O stare permanență de pasiune “pură”, așa cum doar în starea
inițială de îndrăgostire o aflăm, este imposibilă și nici nu avem nevoie să fim
asaltați permanent de pasiuni și impulsuri puternice. Într-un final, chiar și
pasiunea ne va plictisi. Iubirea, scria Simone Weil, are o tendință nestăvilită
să meargă întotdeauna mai departe, să fie mai multă. Dar are și limitele ei.
Când limita este depășită, Iubirea se transformă în Ură.
Se știe de când lumea că
Iubirea pe cât de puternică poate fi, la fel poate fi și foarte fragilă.
Iubirile omenești, spunea C.S.Lewis, pot fi imagini glorioase ale Iubirii
divine,doar că omul își face mult prea multe griji atunci când descoperă că
este îndrăgostit. Îngrijorarea înseamnă frică, iar în Iubire frica nu poate fi
acceptată, ci doar curajul. Fără Curaj Iubirea rămâne o victimă fără apărare,
plăpândă, în față “nestatorniciei noastre omenesti”(P.Evdokimov).
În Iubire intră cine
vrea, dar stă cine poate.
Galina Turtureanu
http://www.ralix.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu