Daruieste-te altora cand simti ca nu mai
ai de ce sa traiesti in aceasta viata si ai sa descoperi in
tine frumusetea si puterea pe care inca le detii si de care ai uitat.
- Auzi, tu te superi?
- Cum sa nu?
-Evident ca mi se intampla.
Mi se intampla sa am acele zile cand nimic nu mai are rost, cand orice ar fi
pare in van. Cand parca depresiile apar de peste tot, oamenii imi par de o
rautate gratuita si al naibii de exacerbata si totul pare a-mi sta de-a curmezisul,
in orice doresc sa fac.
Cand orice cuvant bun e
intors ca o palma, cand orice actiune facuta cu dragoste e intoarsa inapoi cu
obida, cand o privire blanda primeste la schimb invidie si glume sarcastice si
malitioase ce fac sa imi lacrimeze ochii.
Cum sa nu? Evident ca mi se
intampla. Si atunci, in acele clipe nu vreau decat sa ma inchid in spatele
usilor camerei, sa imi trag patura peste mine, sa ma cobor in intuneric si sa
dispar total. Si ma gandesc cum sa aduc copii in aceasta viata unde rautatile
sunt gratuite si dupa ce te chinui atat, mai si mori la final. SI apoi imi zic
ca exista si o alta perspectiva de a vedea lucrurile. Ca fara rau nu poti
pretui binele, pacea si calmul.
Si imi aduc aminte ca tot acolo, langa oameni, ma vindec. Ca tot
ei imi readuc energia si bucuria vietii. Ca pentru ei, atunci cand te
daruiesti, te vindeci impreuna cu ei.
Oamenii ranesc fiindca au
rani atat de adanci, poate mai adanci ca ale tale… doar ca ajungem sa
constientizam asta foarte greu, tarziu, cand stam linisititi cu noi si ne
gandim la cum am fi putut actiona altfel in situatia X ori… poate ajungem sa
constientizam.. deloc. Declickurile nu sunt accesibile oricui. Unora mai
tarziu, altora raman doar sa le fie usi ermetice, imposibil a fi deschise.
Important este sa iesi din
stare si apoi… asa ca din neant, capeti aripi. Asa ca RESPIRA, adanc si total,
pana la capat. Oricat de panicat ai fi. Respira de 7 ori macar si fii atent
doar la ritmul respiratiei tale, la cum ti se destind muschii, la cat de greu
patrunde aerul in plamani. Cand esti suparat, nervos, lipsit de chef de viata,
fa asta. RESPIRA.
Gandeste-te ca numai tu, cu tot ceea ce ai, poti sa salvezi un
om. Numai tu ai un anume cuvant, un anume gest, o anume privire, zambet, un
anume timbru si caldura ce vor aduce bucurie in vietile altora. Nu te subestima
oricat de negre par toate acum.
Ai responsabilitate fata de
ei, ai o responsabilitate fata de binele ce il porti, de a-l face cunoscut si
de a-l folosit pentru a vindeca.
Si apoi iesi printre oameni, lasa lumina sa iti intampine
corpul, chipul, ochii, capul, trupul. Cu totul.
Prea putin. Prea mult. Nu
stiu dupa ce se masoara aceasta viata, Pentru mine deja e prea multa, atunci
cand sufar. Si e prea rapida atunci cand ma bucur. E ca si cum as avea un tort,
doar ca in tortul asta, nu stii cand sau cum, iei unele felii ce din dulci
devin amare, acre, fade sau foarte foarte delicioase. Supriza si cosmar,
suprindere si stupefactie. Si uneori, gata simt ca nu mai vreau, nu mai pot.
Imi ajunge.
Am ajuns sa inteleg de ceva timp ca ne vindecam prin ceilalti.
Ca acolo printre oameni ranile noastre dispar dupa ce tot de ei au fost create.
Am inteles ca unele dintre
cele mai bune terapii sunt terapiile cand stai alaturi de copii si animale.
SI am inteles ca, daruindu-ne
celorlalti, castigam, ne vindecam si ranile noastre se inchid cu o pace, o
bucurie si o caldura cum nu credeam ca e posibil.
* Un articol trimis de Alexandra
Serban
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu