Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

10 martie 2013

Să ne fie bine până la următoarea despărțire


 

În relații e, uneori, ca în tenis: după meci dai mâna cu celălalt jucător, chiar dacă ai fost caftit de ți-au sărit capacele. E un semn nobil care îndeamnă la sportivitate și care transmite faptul că ești suficient de maleabil și avansat încât să recunoști că oponentul a avut mișcări mai bune. Nu e vorba de altruism – să fim serioși, cine se poate bucura de o înfrângere ? – dar această tradiție propune ca, măcar de ochii lumii, să arăți că știi să pierzi cu clasă. Chiar dacă nu pleci acasă cu trofeul, ci cu consolări, lumea te va aprecia că ai plecat demn, cu capul sus. În relații, cafteala nu ți-o primești la modul literar – deși mai există și astfel de nefericite – dar poți răsufla ușurată, căci sufletește ai bătut toate recordurile posibile.

La despărțire oamenii își urează câte-n lună și-n stele, dar puține dintre acele nobile formulări conțin și o urmă de onestitate. Cu excepția separărilor cu circ și rufe spălate mai mult prin târg decât prin gospodărie, oamenii cu pretenții civilizate au inventat convenționala „despărțire amiabilă”, cu toate că știm cu toții că nu ar mai exista divorțuri și separări dacă toată lumea ar fi chiar atât de tolerantă. Diferențele ireconciliabile maschează, de multe ori, minciuni impardonabile, absenteism domestic, scandaluri cu dialog neadmis de CNA și multe alte urâțenii împachetate frumos în aceste “diferențe”.

Oamenii nu se despart decât în foarte puține cazuri fără resentimente, dar fiindcă eticheta relațională o cere, atunci simulează câte un “tu meriți ceva mai bun”, tradus prin “eu nu prea am chef și n-o să mă obosesc să-ți ofer ceea ce meriți tu”, un “sper să-ți găsești pe cineva care să te iubească mai mult”, cu continuarea tacită: “porcule, crezi tu că mai găsești” sau clasicul “tu ești perfect/ă, de vină, sunt eu”, care înseamnă “E clar vina ta și nici într-un milion de ani nu aș mai vrea pe cineva ca tine”.

Ipocrizia, ă, pardon, diplomația se poate intui și din exprimarea celor care la început vorbesc despre despărțire ca despre un act prietenesc (amiabil), iar după un timp admit că încearcă să-și refacă viața – se înțelege din acest context că despărțirea a fost o mare calamitate. De asemenea, despărțirile “de comun acord” sunt, de fapt, „despărițiri de acord individual”, dar poate ar fi politically incorrect să spunem că am dat sau ni s-au dat papucii, nu-i așa? Mai mult, nu le cred pe cele care, dintr-un exces de iubire necondiționată, își doresc să-și vadă ex-ul fericit cu altcineva.

Rezumând într-o singură idee aceste gânduri, cred că este aproape imposibil să fim generoși cu urările și bine intenționați atunci când nu ne-am detașat. Nu că am fi incapabili de altruism, ci pentru că e mult mai la îndemână și mult mai tentant așa. Cine poate susține că nu a sperat ca următoarea să fie mai grasă, mai proastă și mai urâtă să arunce cu piatra aici, pe blog. Sau mai simplu să-mi lase un comentariu. Cine nu, aștept să-mi spuneți versiunea reală a urărilor voastre, pe cea diplomatică am tot auzit-o…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu