În relații e, uneori, ca în tenis: după meci dai mâna cu
celălalt jucător, chiar dacă ai fost caftit de ți-au sărit capacele. E un semn
nobil care îndeamnă la sportivitate și care transmite faptul că ești suficient
de maleabil și avansat încât să recunoști că oponentul a avut mișcări mai bune.
Nu e vorba de altruism – să fim serioși, cine se poate bucura de o înfrângere ?
– dar această tradiție propune ca, măcar de ochii lumii, să arăți că știi să
pierzi cu clasă. Chiar dacă nu pleci acasă cu trofeul, ci cu consolări, lumea
te va aprecia că ai plecat demn, cu capul sus. În relații, cafteala nu ți-o
primești la modul literar – deși mai există și astfel de nefericite – dar poți
răsufla ușurată, căci sufletește ai bătut toate recordurile posibile.
La despărțire oamenii își urează câte-n lună și-n stele, dar
puține dintre acele nobile formulări conțin și o urmă de onestitate. Cu
excepția separărilor cu circ și rufe spălate mai mult prin târg decât prin
gospodărie, oamenii cu pretenții civilizate au inventat convenționala
„despărțire amiabilă”, cu toate că știm cu toții că nu ar mai exista divorțuri
și separări dacă toată lumea ar fi chiar atât de tolerantă. Diferențele
ireconciliabile maschează, de multe ori, minciuni impardonabile, absenteism
domestic, scandaluri cu dialog neadmis de CNA și multe alte urâțenii
împachetate frumos în aceste “diferențe”.
Oamenii nu se despart decât în foarte puține cazuri fără
resentimente, dar fiindcă eticheta relațională o cere, atunci simulează câte un
“tu meriți ceva mai bun”, tradus prin “eu nu prea am chef și n-o să mă obosesc
să-ți ofer ceea ce meriți tu”, un “sper să-ți găsești pe cineva care să te
iubească mai mult”, cu continuarea tacită: “porcule, crezi tu că mai găsești”
sau clasicul “tu ești perfect/ă, de vină, sunt eu”, care înseamnă “E clar vina
ta și nici într-un milion de ani nu aș mai vrea pe cineva ca tine”.
Ipocrizia, ă, pardon, diplomația se poate intui și din
exprimarea celor care la început vorbesc despre despărțire ca despre un act
prietenesc (amiabil), iar după un timp admit că încearcă să-și refacă viața –
se înțelege din acest context că despărțirea a fost o mare calamitate. De
asemenea, despărțirile “de comun acord” sunt, de fapt, „despărițiri de acord
individual”, dar poate ar fi politically incorrect să spunem că am dat sau ni
s-au dat papucii, nu-i așa? Mai mult, nu le cred pe cele care, dintr-un exces
de iubire necondiționată, își doresc să-și vadă ex-ul fericit cu altcineva.
Rezumând într-o singură idee aceste gânduri, cred că este
aproape imposibil să fim generoși cu urările și bine intenționați atunci când
nu ne-am detașat. Nu că am fi incapabili de altruism, ci pentru că e mult mai
la îndemână și mult mai tentant așa. Cine poate susține că nu a sperat ca
următoarea să fie mai grasă, mai proastă și mai urâtă să arunce cu piatra aici,
pe blog. Sau mai simplu să-mi lase un comentariu. Cine nu, aștept să-mi spuneți
versiunea reală a urărilor voastre, pe cea diplomatică am tot auzit-o…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu