Setea trupurilor noastre a fost greu de
stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu
adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi
amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură.
De mai multe ori am nădăjduit că la capătul
răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de
ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără
strigare.
În puţinele clipe de luciditate, când mă
trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe
care trebuia să-l iubesc, ci alesese şi un anumit trup, pe care numai patima
mea îl putea frânge. Toate cunoaşterile trupeşti de până atunci mi s-au părut
un simplu şi nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai şi
numai pentru mine.
Am avut atunci revelaţia adevăratului
înţeles al strigătului : a mea – al meu !
Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane.
Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane.
Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo
de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în
îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din
tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii,
îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni…..
Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi.
Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi.
Dar nu-ţi regăseşti experienţa ta
cotidiană, profilul tău spiritual, aşa cum se desenează în lumina tare a zilei,
ci te simţi fiinţă desăvârşită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanţe
ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoşteam mi
se descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a
nunţii, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu.
Şi totuşi, cât de vagă formula aceasta : al
meu, a mea!… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela
ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea
fiinţă, făptura mea minunată, perfectă, liberă.
În clipele acelea fulgerate, un mare Om –
cosmic şi viu – creştea din taina şi cu trupul Ilenei. Şi cu toate acestea cât
de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc
mereu de trupul Ilenei, ca şi când l-aş fi simţit, întreg, ca şi cum aş mai fi
fost conştient că-l strâng în braţe, înfometat.
Dar simţurile mele erau atunci altele; nu
mai cuprindeau volume şi linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă
toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul
acela suprem, nu mai intuiam decât o „prezenţă”, din care nu mă puteam smulge…
Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!…
Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar
făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi,
„moartea noastră”; şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a
cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi…
De ce n-aveam curajul să rămânem pentru
totdeauna împreună, legaţi într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până
atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi
concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum
este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e
fracturată, despicată în miriade de fragmente.
Dar cel care a cunoscut, ca mine,
desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea
omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul
moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare
îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu