Liviu Rebreanu-Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii!

 

…Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata… Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot.
Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite da… dar vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata.

…Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce e iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de-abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu…
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc, fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!

Daca as sti canta din syrinx te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de lunca, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste “a fi iubit”.

Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aici incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirii.

Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.

Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.

Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.

Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimi, izvorul cel vesnic al iubirii, din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.

O, vanitas vanitatum vanitas! [desertaciune, desertaciunea desertaciunilor] zice poetul.
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutarile, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de dureri.
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata…

http://oaripadeinger.wordpress.com/