Încet, foarte încet, mişcarea lentă spre final străpunge
straturile protectoare ale argumentelor raţionale cu care ne înfăşăm temerile
că povestea noastră de dragoste îşi pregăteşte concertul de adio. Trupurile se
mai topesc în flăcări de pasiuni, săruturile nu sunt ofilite, conversaţiile nu
poartă încă flori de mucegai, dar sufletul simte o oboseală care cerşeşte
odihnă. ... Se pare că femeile sunt mai dotate de natură decât bărbaţii să
simtă această clipă, să aibă prima temere de doliu emoţional. Un gest neatent,
o vorbă nesăbuită, o plecare de câteva zile, un sfârşit de săptămână în
singurătate sau migraţia unei fior de dragoste spre ură sunt semnale ce
cristalizează îndoielile în certitudini.
Mai încet sau mai repede, căci fiecare iubire are flacăra ei, lumina
dintre noi devine mai suavă, mai transparentă, mai greu de vizualizat.
Unii îşi apără iubirea, punând esenţe preţioase peste plăpânda
şi neliniştita petală de foc. Speranţe deşarte. Tumultul vieţii, în faza asta,
e potrivnic şi înăbuşă focul ultimei îmbrăţişări în jăratec, ca mai apoi vântul
despărţirii să împrăştie nemilos cenuşa ultimului sărut.
Alţii, mai înţelepţi, privesc drumul parcurs împreună şi se bucură, nu pentru că l-au încheiat, ci pentru că l-au trăit intens cu un companion de drumeţie adevărat. Pentru aceştia, dragostea se stinge lin şi transcende diafan, într-un univers paralel, de unde alte viitoare iubiri îşi trag seva. Acestora le va rămâne prietenia, încrederea şi căldura din suflet, precum şi o imensă capacitate de a dărui.
În acea secundă sacră a înţelegerii, e timpul potrivit să ne
apropiem mâinile pentru o ultimă atingere şi să ne spunem cu un zâmbet pe buze
la revedere şi pe curând, într-o altă încarnare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu