Singura măsură a vieții este iubirea

Când te naști cu iubire nemăsurată în suflet, faci lucrurile firesc, nu pentru că ți le impune cineva, nu pentru că le simți povară.  Le duci la capăt nu pentru că n-ai avea încotro, le faci pur și simplu din dragoste. Și fiecare lucru făcut din iubire îți deschide o bucată de cer. Cu siguranță te poți trezi și cu suferința în poarta sufletului, bătând să intre, dar suferința vine tot din iubire. Poți să plângi că te-ai înșelat din iubire, poți să plângi din prea mult amar, poți să plângi când amintirile dor ori când nu ești sigură pe prezentul iubirii. Sau poți plânge când se ivește fericirea. Dar nu poți să plângi din datorie. Lacrimile din iubire sunt ele însele iubire, cele din datorie sunt doar frustrare. Iubirea nu cunoaște datoria, n-o știe și n-o acceptă.

Copilăria și adolescența mea au fost iubire, chiar și atunci când mama îmi punea în față mormane de cearșafuri apretate, pe care trebuia să le calc fără nici o dungă. Am călcat din iubire față de mama, prea ades obosită. Casa răsuna de cântecele mele, în timp ce fierul alerga vesel pe lenjeria care se călca pe o parte și se boțea pe cealaltă, trebuind să o iau din nou și din nou de la capăt. Nu simțeam că sunt datoare, călcam pentru că o iubeam pe mama și-mi era drag să-i iau de pe umeri o responsabilitate cât de mică. În amintirea mormanelor albe de pe vremuri care nu se mai sfârșeau, am urât călcatul când am ajuns la casa mea dar n-am urât-o nicicând pe mama și n-am crezut că fusese o datorie să calc, era doar o parte din iubirea mamei pentru mine și o altă parte din iubirea mea pentru ea. Și l-am iubit pe tata chiar când m-a altoit de mi s-au făcut obrajii ca focul, palmele tatii au fost din iubire.

M-am măritat din iubire, am făcut copii din iubire, am avortat din iubire, am plâns până m-am uscat din iubire frântă, am divorțat din suferință, și ea urmarea iubirii. Dar n-am rămas lângă cel care m-a dezamăgit pentru că eram datoare față de copii sau față de ”lume”, am rămas din iubire față de ei, din iubire față de el și, de ce nu?, din speranță față de un sentiment de iubire, pe care nu-l credeam mort. Niciodată însă din datorie.

Am iertat din iubire, chiar dacă uneori am crezut că-i mai presus de mine să iert, am suferit din iubire ca un câine de pripas, am râs, am cântat și am dansat din iubire. Am tăcut înghițindu-mi durerea din iubire, am uitat să mai dorm din iubire, am gătit bunătăți din iubire, m-am chinuit din iubire, am zâmbit sau am plâns din iubire și am zburat spre stele și înapoi când iubirea era preaplină în suflet. Fiecare lucru, mărunt sau măreț, din viața mea a purtat amprenta iubirii. Un fir de floare pe care l-am răsădit, a fost cu iubire. Chiar și atunci când am urât, am urât din prea multă iubire furată sau ucisă.

Am fost profesor din iubire iar azi sunt jurist tot din iubire. Mi-am iubit elevii chiar atunci când m-au supărat sau i-am pedepsit, mi-a fost și îmi este drag să dau sfaturi clienților și să-i ajut să-și rezolve o problemă legală, mi-s dragi angajații și mă duc cu iubire la slujbă. Mi-am iubit meseria și am profesat-o cu pasiune. Și din iubire. Tot ce am făcut în viața mea am făcut din prea multă iubire, chiar dacă uneori am greșit. Dar niciodată n-am trăit din datorie. Pentru mine datoria este o obligație exterioară fără nici o legătură cu sentimentele sau cu oamenii cărora trebuie să le acorzi o fărâmă de suflet, chiar dacă te intersectezi temporar cu ei.

Poți fi dator cu bani unui om sau cu o sticlă de ulei. Poți fi dator să-ți plătești impozitele pentru casă, să treci strada pe zebră sau să respecți semaforul în intersecție. Dar nu poți să stai lângă un om din datorie, să-ți crești copiii din datorie, să ai grijă de părinții bolnavi sau de casa părintească din datorie, să dai un sfat unui om din datorie, să iubești din datorie sau să-ți faci meseria din datorie. Nici măcar să lucrezi pământul n-o poți face din datorie, țărâna și plantele au nevoie tot de iubire.

Dacă nu trăiești cu iubire și din iubire, n-ai nici o șansă la eternitatea iubirii. Sufletul îți este atât de găunos încât nu poți fi decât un om bolnav și singur, care se preface necontenit pentru ca cei din jur să nu-și dea seama că ești incapabil de iubire. Or fără iubire omului îi lipsește esența dumnezeiască a sufletului de dincolo de pământesc. Indiferent cât ar vorbi despre iubire, n-o poate percepe. ”Îndatoritorul” nu simte decât frustrare în fața iubirii, un sentiment căruia nu-i cunoaște adâncurile și frumusețea divină.

http://justitieoarba.com/