Nu știu cum se face, dar parcă unii bărbați sunt dotați din
fabricație cu un detector al uitării și al indiferențelor sufletești. Pare
ireal, dar tind să cred că există sisteme de alarmă nevăzute, care îi
atenționează atunci când în raza noastră emoțională își face loc altcineva.
Dacă ai alergat după el, sufocată de dor și nebunie, nu conta și singura
opțiune la îndemână mai era să dai pe gât o sticulță de furadan…sau alt
pesticid. Este demonstrat neștiințific că dacă ești intoxicată de iubire, vei
sfârși intoxicată de alte soluții sau, în cel mai bun caz, rămâi cu traume de
povestit la cabinete. Asta dacă iei lucrurile la modul extrem, așa cum pot să
înțeleagă doar Annele Karenine și Julietele zilelor noastre. În schimb, dacă
obiectul adorației se schimbă din diverse motive, mai rămâne loc de preludii
intelectuale și de postludii emoționale.
Detectorul cu care sunt ei prevăzuți acționează mișelește și în
detrimentul fluxului normal de sentimente. Normal ar fi ca atunci când
dăruiești iubire, să ți se răspundă înzecit, dacă se pune problema,
într-adevăr, de iubire. Dar legea atracției universale ni se instalează în
mințișoare și ne programează (chiar dacă nu vrem să recunoaștem) să ne dorim
ceea ce nu putem avea sau ceea ce s-ar putea să ne alunece printre degete.
O amică bună de-a mea implora, prin diverse acte de curaj
culinar și prin nenumărate îndeletniciri afrodiziace, un strop de atenție din
partea bărbatului iubit la vremea respectivă. Dar se alegea, în schimb, cu
găleți de indolență și cu butoaie de gesturi flegmatice. Un alt prieten suferea
și el ca un nătâng după o fată frumoasă, însă în momentul în care ea și-a dat
seama de certitudinea sentimentelor lui, a încetat să-l placă. Nu are rost să
vă mai dau exemple, sunt convinsă că în gândul vostru au răsărit cel puțin
câteva cazuri asemănătoare.
Cineva îmi spunea recent că atunci când iubești îți poți
controla foarte greu sentimentele, că din iubire facem excepții pe care în mod
obișnuit nu le-am face pentru nimeni altcineva și că acele trăiri nu le mai
putem trece prin prisma rațională. Iar eu i-am răspuns că, în timp ce ne putem
lăsa duși de valul infatuării, trebuie să ne menținem măcar un dram de
limpezime în judecată, sau, în traducere, să nu ne blegim. Singurele momente în
care îți permiți să fii „bleg din dragoste” – pentru că este un lux, nicidecum
o necesitate – este atunci când și celălalt se deschide în fața ta și riscă,
prin destăinuirile sale, să pară a fool in love după tine. În schimb,
dacă tu ești singurul care se zbate (vâzând totul prin prisma emoțională),
efectul scontat va fi contrar așteptărilor tale.
Purtăm cu noi în suflet iubiri mai vechi, mai noi, dar și
detectoare care ne avertizează atunci când cineva, care odată și-a mărturisit
iubirea față de noi, pare a fi distras în alte părți. Pe unii îi lăsăm să
plece, pe alții îi atragem impulsiv și fără măsură spre noi. Vă rog pe voi
să-mi spuneți, dragele mele: ce e mai bine, ce e mai rău?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu