Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea
cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi
de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei
şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad
foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte
de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual
decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu
înţelegerea adâncăîn acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe
sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.
Dorul
este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel
iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.
Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o
doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la
aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă
atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de
tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care
sigur ar putea da lumină celor din jurul său.
Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel
dorit. E sensibilitatea potenţatăfaţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă
de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te
descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să
te realizezi.
În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a
persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.
- Pr. Dumitru Stăniloae-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu