Dorul

 

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.

Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncăîn acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.

Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.

 

 

Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţatăfaţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

- Pr. Dumitru Stăniloae-

http://eulinterior.blogspot.ro

Despre dor

 

Acest cuvant care se spune ca nu mai exista in nici o alta limba, ca e intraductibil in engleza de exemplu, e un cuvant fara de care nu cred ca mi-as putea exprima cu adevarat sentimentele si trairile. Cat de des folositi in conversatiile voastre acest cuvant? Si cat de des il folosec altii vis-a-vis de voi. Eu cred ca o zi in care nu l-am adresat cuiva sau nu l-am auzit spus noua de altcineva e o zi pierduta.

De cate feluri poate fi acest DOR. Dorul de mama? Daaaaa. Este cred ca cel mai important si pregnant din toate. Unde e mai bine decat in bratele protectoare ale mamei? Intotdeauna ne e dor de ea, de familie, de casa in care ne-am nascut si am crescut. Apoi desigur ar fi dorul mamei (al parintelui in general) dupa copilul ei. Cred ca e la fel de puternic, si devine poate din ce in ce mai covarsitor odata cu trecerea anilor. Interesant e ca copilul are o nevoie extrema de mama si tata in primii ani de viata iar parintii au mai multa nevoie de copilul lor spre finalul acesteia. Si dorul evolueaza in consecinta.

Oare e mai important dorul de trairi intense, de emotii si prea plin de sentimente? Sau cel de persoane? De persoanele care provoaca astfel de emotii. Nu stiu. Nu m-am gandit pana acum la asa ceva. Dar inclin sa cred ca emotiile in sine sunt cele care ne lipsesc, persoanele care le-au provocat de-a lungul timpului fiind diferite. Unele care poate ulterior s-au dovedit nedemne de ceea ce am simtit noi pentru ele.

Asa ca mai corect ar fi sa spunem ca ne e dor de dragoste decat ca ne e dor de o persoana anume. Mai bine spunem ca ne e dor de viata, decat de cineva care ne-ar putea face, pe moment doar, sa simtim ca traim cu adevarat. Cred ca si mai corect ar fi sa spunem ca ne e dor de noi insine. Asa cum eram cand eram copii de exemplu. Puri si deschisi la tot, fara idei preconcepute, fara nici un fel de blocaje, care lasam sa curga liber toate senzatiile si sentimentele. Asa cum eram cand eram adolescenti si ne-am indragostit fara limita de un coleg sau o colega, si eram capabili sa iubim intradevar fara limite. De noi cand eram tineri si stiam sa ne distram si sa petrecem cu prietenii, fara sa avem prea multe griji sau ganduri apasatoare.

Nu imi ramane sa mai fac decat o insiruire, o lista de doruri, spun aceste cuvinte atat de mult incat nu cred ca mai necesita vreun soi de explicatii.

DOR de viata, de iubire, de fericire, de bucurie – a ta sau a celor dragi, de hohote de ras, de emotii intense, de atingeri diafane, de mangaiere, de tandrete, de dulcea oboseala dupa un tel implinit, de libertate, da trebuia sa-l clasez mai pe primele locuri ca e cu adevarat important, de placere, de satisfactie, de sperante. Daca am uitat vreunul aduceti-mi aminte ca asta inseamna ca nu l-am mai trait de mult si e cazul sa ma ocup de asta.

Ca sa inchei tot cu Octavian Paler…

“Dorul este focul care arde sperantele, dorintele, durerile…. Iar cenusa care ramane reprezinta amintirile….”

http://dordefemeie.wordpress.com/

O poveste de dor

 

O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rostite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului. Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

http://armoniefeminina.com/2010/01/19/o-poveste-de-dor/

Tu ma ridici

Tu ma ridici
lirica:Brendan Gaham

Cand sunt cazut, si sufletul-mi tanjeste
Probleme vin si inima mi-e grea,
Stau nemiscat, astept doar in tacere
Ca Tu sa vii sa-mi stai alaturea.

Tu ma ridici, sa pot sa stau pe munti
Tu ma ridici, sa pot umbla-n furtuni
Pe-ai Tai umeri, Doamne, sunt puternic
Caci ma ridici mai mult decat pot fi

Nu este nici un suflet fara doruri
Obosita, inima imi bate greu
Dar cand Tu vii si sunt plin de mirare
Ma vad pentru-un moment in vesnicii.

Tu ma ridici, sa pot sa stau pe munti
Tu ma ridici, sa pot umbla-n furtuni
Pe-ai Tai umeri, Doamne, sunt puternic
Caci ma ridici mai mult decat pot fi.

Felicia Feldiorean-Prin ploaia de flori

A-nceput sa ploua cu cirese mari
A-nceput sa ploua cu parfum de crini
Intr-o zi de vara am pornit hoinari
Pe poteci cu stele si cu trandafiri.

E o zi cu soare si cu mult senin
E o zi de vara cu-adieri de dor
Si-n aceasta lume singuri noi pasim
Intr-o luntre mare si pornim in zbor.

Cu parfum de roze si cu fluturi mii
Peste-ntreaga lume e un joc sublim
Si aceasta vara as dori sa stii
Ca e clipa noastra-n care ne iubim.

E aceasta clipa o imensa stea
E un zbor de pasari si de nuferi dalbi
Si cu bucurie si cu speranta-as vrea
Sa fiu doar cu tine si cu fluturi albi.

Sa plutim prin ploaia care ne-a unit
Intr-o existenta plina de iubiri
Si sa ne intoarcem de la infinit
Cu senin in suflet si flori in priviri.