La inceput o numesti frumos iubire… O hranesti cu nepatruns, cu
dor imens de fericire. Te uiti la ea cu mirare. Cu nesat. Iti pare atat de
bine…. O privesti cu intelegere. O pipai cu varful degetelor. Miroase a rost de
implinire. O tii la sanul tau sa se faca mare si frumoasa, o tii cu toate
sperantele si visurile nefrante care s-au nascut vreodata. O tii asa cum ai
tine un copil, asa cum ti-ai dori sa faci om mare un copil. Strans.
Strans de tot...Cu toata forta inimii tale adunata.
Il cresti cu foc si drag, cu certitudinea ca intr-o zi copilul
tau o sa fie rege peste un regat al sau, cu certitudinea ca de data aceasta nu
o sa se mai impiedice de cuvinte, nepasare, indiferenta, singuratati tacute si
goale. Si te intorci intreg, asa cum esti, catre copilul tau cel drag. Daca nu
te intorci catre el cu toata inima ta, cu tot ce este pur, frumos, neatins de
dureri trecute, cum ar putea sa fie altfel? In pamantul fericirii nu are rost
sa sfredelesti durere.
Iar intre tine si acest copil nu exista obstacole, nepotriviri,
desincronizari. Nu exista “ca este gresit”, “nu este nici bine”, “hai sa ne
razgandim”, sa ne ranim, sa ne iertam si sa ne ranim din nou. Este un copil
frumos care creste, pe care il cresti, care te creste mare. Este o poveste prin
care cunosti, il cunosti, te cunosti. Sunteti facuti parca sa va priviti tacut
unul in ochii celuilalt si sa intelegeti ca viata a facut sa mergeti prin ea
impreuna, manuta in mana. Merita sa investesti tot ce ai mai bun in copilul tau
frumos.
Si duci aceasta iubire, duci acest copil minunat in locul cel
mai sfant si intim care ti-a ramas: il urci in suflet. Iar sufletul il duci in
locul aflat cel mai departe de ura si rautate. Si unde ai putea sa-ti duci
iubirea si povestea ei daca nu la tarm de mare, la margine de apa, acoolo unde
respira apa, unde infinitul sufla viata?
Si incet, incet, cu rabdarea cu care construiesti un munte, ii
construieste un palat la margine de mare. Uzi nisipul… Ai lacrimi de fericire
destule… Din nisipul umed construiesti ceea ce nimeni nu a mai construit
vreodata. Un turnulet, o raza de soare, un curcubeu ce-l inconjoara… o scara, un
vis in care crezi… inca o scara.. inca un vis pe care vrei sa-l inchizi in
pumnul copilului tau sis a-l sufli din palmas.. ziduri.. mari si inalte.. ca
nimeni sa nu poate intra la ele decat cu ganduri blajine… geamuri mari si
luminoase… iubirea nu trebuie nici sa va izoleze de restul lumii, de lumina,
viata, drumul principal pe care il urmeaza la un moment dat toti oamenii…
entuziasm… nu poti sa cresti nimic fara sclipirea de viata… camera… iubirea
cere intimitate si fuga de ochii curiosi ai lumii.
Vrei sa-i dai o forma... Oare ce forma ar putea sa aiba iubirea
daca nu forma ochilor, a mainilor, a buzelor, a degetelor, a pielii, a
dezmierdarilor, a soaptelor pierdute? Si… castelul tau e gata. Copilul tau
frumos este rege peste cel mai frumos palat ridicat vreodata. Locuieste,
traieste si creste fericit aici, crezand ca o sa fie pentru eternitate.
Dar intr-o zi… intr-o zi oarecare un val mic a sters un
turnulet. Aducea cu el reprosuri si cuvinte gresite. Intr-o alta zi, soarele
prea arzator a uscat prea tare nisipul uneia dintre camere. Ne-am trezit
straini unul langa altul. A fost apoi o ploaie scurta care a facut zidurile sa
crape de atata ape. Imediat, un om rautacios a calcat intentionat sau
neintentionat tocmai turla cea mare a castelului. A patruns ulterior o furnica
in fundatia solida.. doua a doua oara, apoi au invadat toate deodata castelul…
vorbele rele si certurile au spart ferestrele castelului… reprosurile au
impiedicat lumina sa mai patrunda prin fostele ferestre. Scarile s-au prabusit
cand copilul cel frumos si-a dat seama ca nu mai are nici vointa, nici puterea
si nici aripile sa le urce.
Intr-o zi oarecare, copilul cel frumos s-a trezit ca de regatul
lui s-au ales vantul si nisipiul. Are lacrimi in ochi, dar nici nu mai stie sa
planga. Ii e ciuda. Il incearca un junghi de amareala, dezamagire, trezire...
un sentiment necunoscut, indepartat, strain si rece… nu seamana deloc cu ceea
ce simtea frumos si usor pana acum.. de data aceasta doare. Naucit, bezmetic,
asteapta sa fie cald si bine ca sa poata sa construiasca un alt castel de
nisip.
Sau… cine stie… la momentul potrivit… de data aceasta din piatra.
http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/9201/Aceasta-NU-este-o-poveste-de-iubire.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu