“Tuturor femeilor inzestrate, nefericirea in dragoste le-a fost o zestre divina.”

Am citit de curand o carte care mi-a placut foarte mult. Se numeste “Cartea amagirilor” si o recomand tuturor. La fel cum recomand orice carte scrisa de Emil Cioran. Un roman fascinant prin tot ceea ce a facut. O sa redau niste pasaje din carte. Pasaje care mi-au placut foarte mult.

“Femeia n-a atins culmi decat in sfintenie. Oamenii adora sfintele. Intrebati pe oricine, in clipa lui de sinceritate absoluta, pe cine prefer, daca ar trebui sa aleaga intre o curva si o sfanta? De ce viata unei sfinte ne face impresia unei absolute pierderi, pe cand a unei femei pierdute nu? Sa fi priceput aceasta din urma lucruri pe care sfintenia nu le-a banuit? Ceea ce e sigur e ca nicio curva n-a scoborat cu sine o iluzie in mormant.”

“Intre o femeie mediocra si un barbat mediocru, femeia este sufleteste superioara. Intre o femeie superioara si un barbat superior, barbatul este infinit mai nuantat, mai profund, mai diferentiat. Un barbat mediocru este intotdeauna neutru, lipsit de accent personal, de reactii specific, pe cand o femeie, oricat de inferioara ar fi ea, isi scoate din deficientele sexului reactii interesante, un joc fara semnificatie interioara, dar extreme de diferentiat exterior. Tuturor femeilor inzestrate, nefericirea in dragoste le-a fost o zestre divina.Dupa o astfel de transofrmare, ele au devenit incomensurabile celorlalte. O renuntare gratioasa si o pasiune ce s-ar nutria din focul imaginar al stelelor le scuteste de imprecatiile fatale pasarii. Toate aceste femei abandonate au folosit versul sau scrisoarea pentru a se concola in celelalte iubiri ale iubitilor lor. Mariana Alcoforado sau Julie de Lespinasse isi doreau moartea pentru ca prezenta lor sa nu fie o remuscare amantilor lor nestatornici. Astfel de generalitati patologice se nasc in sufletele in lichidare. Si in lichidarea este suflet care, facandu-si din pasiune un sestina, nu se poate implini in pasiune.Sufletele arzatoare ale acestor femei au fost predestinate deceptiei, fiindca putini sunt barbatii care ar putea ajunge la o febra atat de mistuitoare. Un barbat nu se epuizeaza in iubire, ceea ce e in esenta trece numai prin iubire. Esentialul depaseste undeva lumea sentimentelor si a pasiunilor. Numai femeile au o conceptie catastrofica a iubirii.”

“Niciodata nu te voi trada de tot, desi te-am tradat si te voi trada la fiecare pas. Cand te-am urat nu te-am putut uita. Te-am blestemat, ca sa te suport, te-am refuzat, ca sa te schimbi, te-am chemat si n-ai venit, am urlat si nu mi-ai zambit, am fost trist si nu m-ai mangaiat. Am plans si nu mi-ai indulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele. Ucis-am in gand intaia clipa a vietii si fulgerat-am inceputurile tale, seceta in fructe, uscaciune in flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscator iti este sufletul meu pentru zambetul ce l-a vazut doar el si nimeni altul; recunoscator pentru acea intalnire, de nimeni aflata; acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati. Iti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare. Jur pe tot ce poate fi mai sfant: pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti niciodata de tine.”

“Omul isi iubeste existent lui incurcata. Si, daca el da nastere la o dezbinare catastrofala intre amagiri si esente, el va suporta nu fara o oarecare voluptate deznodamantul. Daca omul ar iubi calmul, echilibrul si siguranta, ar fi gasit el o solutie ca sa se debaraseze de una din doua. Ar fi preferat desigur amagirile, fiindca sunt mai imbatatoare si mai trecatoare. Eternizarea conflictului tine insa de natura omului si de iubirea lui secreta pentru fatalitate.”

“Iubirea este cu atat mai profunda, cu cat se indreapta spre fiinte mai nefericite. Dar nu nefericite fiindca n-au conditii prielnice de existenta, deoarece acestea nu ne trezesc decat mila, ci nefericite in samburele fiintei lor. De ce sa iubim un om singur pe drumul vietii? Are el nevoie de iubirea noastra? Cu cat sunt mai multi oameni multumiti cu conditia lor pe pamant, cu atat iubirea din mine se scoboara la un nivel mai inferior. Ma atrage nefericirea altora ca un exercitiu al iubirii mele. Setea maladiva de nefericire, cautarea tristetilor altora dezvolta in mine o iubire egala cu tristetile, bolile si nefericirile altora. Si cand iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca si cum as lupta impotriva tristetilor, bolilor si nefericirilor mele, o lupta care, micsorandu-se la altii, creste la mine, pentru ca variindu-le intensitatea sa le pot suporta mai bine. Toate tristetile, bolile si nefericirile altora le-am absorbit in mine in masura in care le-am redus la altii. Nu ma pot apara de ele decat sporindu-le. Sunt fiinte care, in ordinea aceasta, rezista infinit. Si atunci este o crima sa nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai in iubirea pentru cei nefericiti, pentru cei care nu pot fi fericiti, sacrificiul incoroneaza iubirea. Nu exista adancime in iubire fara sacrificiu, fiindca in genere nu exista adancime fara o mare renuntare. Si ce altceva este sacrificiul, daca nu o mare renuntare dintr-o mare iubire? Viata pare a castiga un sens numai in sacrificiu. Dar nu este o ironie amara faptul ca in sacrificiu ne pierdem viata?”

“Muzica ma face contemporan inimii. […] Uneori, senzatia cea mai mica si mai indivizibila ne apropie de absolut, ca o revelatie. O atingere delicate a pielii ne umple de un fior mistic, amintirea unei senzatii, de neliniste nepamanteana. Culorile capata stralucire transcendenta, iar sunetele accent apocaliptic. ”

“Cartea amagirilor” o gasiti aici.

http://www.bloguluotrava.ro/