Astăzi m-am trezit, ca de obicei, chiar de la prima oră, cu gânduri şi întrebări, cu necunoscute pentru care caut şi tot caut soluţii, cu dileme şi o seamă de frământări. Aşa mă trezesc eu în fiecare dimineaţă, cu mintea direct pe banda de alergare, pregătită să fugă pe nivelul zece, direct.
Ea, de nestăpânit şi harnică, cred că se trezeşte cu mult înaintea corpului meu leneş, îşi face încălzirea şi-o ia la sănătoasa când deschid eu ochii.
Azi pare fixată pe iubire, subiectul meu preferat, dintre toate cele pe care mintea şi inima mea le dezbat, constant, de creează nişte polemici care mă duc, invariabil, la insomnie, în fiecare noapte.
Primul gând cu care m-am trezit astăzi a fost că dragostea durează trei ani. Aşa, din senin.
Cum să dureze doar trei ani dragostea? Aşa să fie? Am văzut că mulţi susţin cu tărie durata de viaţă standard a iubirii în cuplu, trei ani. Şi dacă e aşa, atunci după cei trei ani, ce mai rămâne?
Eu visez la dragostea perfectă, care să dureze şi să se simtă minunat, pentru amândoi, chiar şi după trei ani. Sau, mai bine zis, de-abia după trei ani să ştim că e chiar dragoste, că ne iubim cu fluturi, că ne avem la bine şi la greu. Să fim siguri că n-a fost doar o vâlvătaie sexuală care a ars imediat sau o amorezare de conjunctură pentru că amândoi aveam nevoie doar de câte un umăr pe care să ne plângem de milă. Şi, labili psihic fiind, am zis să o încercăm şi p-asta cu iubirea. Nu merge aşa. M-am convins!
Am mai încercat şi cu un băiat care avea maşină mică, străină, şi m-am gândit să mă dau mare ce iubit cu bani am şi cât sunt eu de tare. Mă gândeam atunci că ar fi frumos să mă şi îndrăgostesc de el. Slavă Domnului că aveam doar 20 de ani, eram începătoare în iubire şi m-am convins repede că dragostea, la schimb pentru bani şi maşini mici, nu există. Cel puţin, nu pentru mine.
Eu nu cred că dragostea durează doar trei ani, dacă ne potrivim, nu perfect, că ar fi ca şi când aş sta cu un mine masculin, dar să ne potrivim. Asta nu e negociabilă când vine vorba de iubire, în primul rând, şi, abia mai apoi, de durata ei.
N-o mai cred absolut deloc pe aia cu “opusurile se atrag”. Asta e la fizică sau la chimie (nu am ştiut niciodată) dar în viaţa de cuplu nu e aşa.
Cum să rezistăm în timp dacă, dincolo de sex, nu găsim nimic altceva să facem împreună? Dacă ţie îţi place să mergi, în fiecare duminică, la meci pe stadion, iar eu vreau la teatru, dacă tu te uiţi la ştiri toată ziua, iar eu vreau pe Discovery, dacă tu vrei să stai seara pe canapea să bei bere şi să faci burtă, iar eu vreau la sală, cu apă plată, fără lămâie? Poate fi şi invers, ştiu, dar mai rar.
Eu nu cred că dragostea durează doar trei ani, cred că durează atâta timp cât ne dorim şi cât o îngrijim amândoi. Asta dacă, bineînţeles, am pornit pe calea asta fără minciuni, fără măşti de dormitor sau de alt fel, fără jocuri inutile, gândite strategic pentru a ne ţine, reciproc, „în şah“ cât mai mult timp, fără să ne ascundem pe noi înşine, doar de teama că s-ar putea să nu-i fim pe plac celuilalt.
Şi, abia după trei ani, când adevărata personalitate şi caracterul dificil ies la iveală, să constatăm, cu dezamăgire, că nu ne potrivim cum credeam şi, culmea, că dragostea s-a dus, mai devreme de trei ani. Ce surpriză!
Eu nu cred că dragostea durează doar trei ani, dacă, şi după trei ani, tot facem multe împreună, tot mă mângâi pe păr, eu tot mă cuibăresc la pieptul tău. Dacă îmi mai aduci, şi după trei ani, lalele, doar pentru că ştii că-mi plac, dacă ne mai ascultăm cu acelaşi interes, dacă mă mai aranjez pentru tine.
Eu nu cred că dragostea durează doar trei ani, chiar dacă nu ne mai rupem hainele de pe noi pe unde apucăm, ca la început, chiar dacă nu mai stăm zi de zi împreună, ci mai ieşim şi unul fără altul, chiar dacă am încetat să ne mai sufocăm în braţe sau să ne dăm zeci de telefoane şi sms-uri cu “mi-e dor de tine”. Pentru că ştim prea bine că ne e dor şi ne iubim.
Eu nu cred că dragostea durează doar trei ani, dacă amândoi ne dorim să dureze cât mai mult şi, fără să ne agresăm mintea sau sufletul, mai facem şi câte un compromis, de dragul partenerului.
Mama îmi tot zicea, când eram într-o relaţie care scârţia din toate încheieturile, “Mai lasă şi tu de la tine. O relaţie înseamnă compromisuri”. Şi-acum îi zic, la fel de neînduplecată ca atunci, e în regulă să faci compromisuri, dar nu cred în cele care ne afectează prea tare. Iar dacă iubitul meu aşteaptă asta de la mine, atunci e clar că relaţia cu el nu mai trebuie să dureze nici trei minute, darămite mai mult de trei ani.
Mai sorb o înghiţitură din espresso-ul perfect, pe care-l beau în parc şi mă uit, cu drag, de-mi râde inima în piept, la un cuplu de bătrânei care se ţin de mână şi se privesc cu dragoste în ochi. Nu poţi juca atâta teatru toată viaţa, că oboseşti. Iar ochii nu te mint, dacă ştii să-i priveşti.
La ei se vede dragostea perfectă care a durat peste decenii şi încă mai durează pentru că au crescut-o amândoi, frumos şi liber, ca pe copiii lor.
Nu, nu cred că dragostea durează doar trei ani. Durează cât ne îngrijim de ea şi cât ne-o dorim cu noi. Când n-o mai vrem, pleacă!
http://www.catchy.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu