Se intampla sa ne regasim pe noi insine
dominati de emotiile unui comportament
vechi
si greoi care se afla in cautarea unei maini salvatoare. Si se mai intampla sa
constientizam ca suferinta aparuta pe parcursul procesului de dezvoltare
personala este deseori o alegere. Daca o alegere poate determina o
schimbare, de ce refuzam uneori sa patrundem dincolo de propria autodistrugere?
Zilele
trecute, am urmarit un film biografic despre viata lui Edith Piaf. In ciuda
marelui sau talent, cantareata traia sub pecetea autodistrugerii prin consumul
excesiv de alcool si droguri, ceea ce i-a cauzat intr-un final moartea.
Desi
cazurile dependentelor pot fi catalogate drept extreme, ce se intampla cu noi,
cei care in fiecare zi hranim mici obiceiuri care ajung sa ne dauneze treptat?
La
urma urmei, asa cum un dependent de heroina incepe cu o simpla injectie,
procesul autodistrugerii poate incepe cu o simpla minciuna
pentru ca in cele din urma sa concluzionam precum Edith Piaf ca tot noi suntem
cei care ne punem piedici singuri.
De
cate ori nu ne-am incrucisat degetele, iar buzele noastre au dat glas
promisiunii de a renunta la relatiile
daunatoare? De cate ori nu am promis respect propriei
persoane si poate chiar cu aceste cuvinte in gand, ne-am incalcat promisiunea
fata de noi insine? De cate ori renuntarea la compromisuri nu devenea un
imperativ pentru ca in momentul urmator sa acceptam ceva ce ne incurca intreaga
zi?
Poate
este un cuvant mare: autodistrugere. Un cuvant ce lasa o amprenta pe care nu
vrem sa o purtam, dar care ne urmareste atent pasii. Poate este un cuvant
lipicios, agatator, format din particele care atunci cand se leaga devin
explozive. Poate este un cuvant pe care il respingem cu teama din vocabularul
nostru fundamental, un cuvant care desi nu prinde viata prin rostire, prinde
zgomot prin traire. Poate ca asa se nasc de fapt regretele…
Poate
cel mai important lucru este ca actionam inconstient, lasandu-ne ghidati de un
comportament repetitiv. Oare invatarea prin suferinta
este pactul pe care l-am facut atunci cand ne-am acceptat conditia de fiinte
umane? Oare de ce trebuie sa consideram purificatoare dorinta de a face rau
propriei persoane?
Nu
de putine ori, vedem in jurul nostru persoane care prefera sa sufere de parca o
recompensa bate la usa in urma acestui comportament daunator...
Am
fost surprinsa sa descopar ca anumite persoane vad in frumosul dar al vietii
cea mai apasatoare povara… Am intalnit oameni care s-au izolat, care refuzau in
mod constient bucuriile
vietii
si sfaturile prietenilor, care preferau sa-si raneasca trupul sau sufletul
sperand intr-o zi ca aceste experiente le vor oferi salvarea de ei insisi.
Poate ca unii dintre ei inca mai fac asta si in ziua de astazi…
Cumva,
avem impresia ca rana provocata noua insine va aduce o usoara razbunare fata de
ceilalti. Dar poate ca acesta este de fapt cea mai mare capcana.
Cu
siguranta avem de invatat atunci cand suferim, insa cred in existenta unei
posibilitati de a alege la un moment dat. Cred in puterea capului plecat de
a-si ridica privirea si cred in sufletul care poate da viata tacerii. Pana la
proba contrarie, exista intotdeauna posibilitatea de a actiona in favoarea
noastra si indiferent care va fi rezultatul, linistea incercarii ne poate aduce
mai mult decat o esuare prestabilita de ganduri si fapte ucigatoare la adresa
propriei fiinte.
Dar la urma urmei, optiunea de a exista si
directia in care dezvoltam aceasta alegere ne apartine…macar intr-o anumita
masura…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu